joi, 29 iunie 2017

Către Dumnezeu

            Doamne,

După cum am mai scris, consider relaţia mea cu tine ca fiind personalizată. Te gândesc în mod personal, mă raportez afectiv la tine în felul meu personal. Fireşte, om fiind, relaţia mea personală cu tine are, pe lângă diferenţa specifică, şi note comune relaţiei omului-gen cu tine, că doar sistemul meu de valori nu este creaţia mea. Sunt oameni care mă iubesc, dar consideră concepţia mea despre relaţia personalizată cu tine ca fiind blasfemie. Nu am nici cel mai vag sentiment că sunt o fiinţă aleasă de tine pentru a comunica direct cu ea. Sunt doar un om obişnuit, aflat într-o situaţie limită, care scrie acest monolog pentru a-şi limpezi gândurile, trăirile şi a-şi găsi astfel, poate, liniştea.
Modul meu de relaţionare cu tine are, desigur, presupoziţiile lui. Cel puţin unele sunt identificabile prin analiză, fiind însă, inevitabil, criticabile. De exemplu, faptul că mă adresez ţie are presupoziţia că exişti, faptul că-ţi pot spune orice are presupoziţia că eşti omniştient, că nu-ţi pot ascunde nici cel mai intim gând, iar faptul că mă simt bine prin toată sinceritatea mea are presupoziţia că nu-mi poţi fi neînţelegător, intolerant, ostil. Orice gând, orice evaluare aş avea referitoare la tine sunt determinate de resursele mele personale. Nu pot avea niciun concept al tău, nu pot exprima vreo apreciere referitoare la tine care să nu fie limitată de personalitatea mea umană finită, imperfectă, relativă, failibilă. Orice imagine a ta în mine este antropomorfizantă, este „după chipul şi asemănarea” cu mine.
Sunt conştient că orice gând important care mi-ar putea trece prin minte a fost deja în mintea unui maestru filozof. Aici, în spital, departe de biblioteca mea personală, de fişele mele, sunt cu ceea ce mi-a rămas din cultura generală şi din cea filozofică, cu modul personal în care mi-am asimilat acele idei, acele valori şi cu trăirile mele. Niciun gând care te priveşte nu constituie pentru mine o certitudine. Orice aş gândi, inevitabil apare un gând contradictoriu, la fel de puternic. Teoria kantiană a antinomiilor funcţionează. N-am un criteriu infailibil al adevărului, păstrez o teză sau alta în mod subiectiv, prin preferinţă. Nu ştiu cum eşti, ştiu doar cum te pot gândi, ştiu cum aş vrea să fii şi mă străduiesc să gândesc, pe cât mi-e posibil, logic-corect, din perspectiva imperfectei logici omeneşti.
În ipoteza că eu am cel puţin momente de libertate, mă întreb dacă în acele momente tu mai eşti atotputernic, căci ceva în Lume se produce fără a fi determinat, controlat, constrâns de tine.   Argumentul că tu-mi oferi, ca dar, această libertate (cum o vrei tu şi cât o vrei tu), în concepţia mea de om transformă libertatea mea în pseudo-libertate. În cealaltă ipoteză, a atotputerniciei tale, tot ce există în fiinţarea mea, inclusiv modul meu de gândire, este determinat de tine, în consecinţă nu sunt culpabil, iar o eventuală pedepsire a mea ar fi o dovadă de sadism din partea ta, deci că nu eşti Binele Absolut. Ca acel dumnezeu, din concepţia Vechiului Testament despre „păcatul originar”, care este mai rău decât mătuşa Mărioara din episodul „la cireşe”, din Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Ideea, exprimată genial de Omar Khayyam în "Incertitudinile credinţei", sună astfel:
"La orice pas, Părinte, ai pus câte-o capcană.
De-aş vrea ca să mă apăr, orice-ncercare-i vană.
Şi tu m-acuzi acuma zicând că-s vinovat.
Când Tu le faci pe toate, ce faci Tu e păcat?"
               
Eșecurile mele în a-ţi gândi non-contradictoriu vreun atribut, vreun fel concret de a exista, mă determină să renunţ în a te gândi în astfel de atribute şi să admit doar că exişti (consider teologia apofatică, negativă, constând în a spune cum nu eşti, doar o eschivă: a spune explicit cum ceva nu este, înseamnă, prin raporturile logice dintre termeni, a spune implicit cum este acel ceva). Dar existenţa ta, lipsită de orice atribut, are condiţia logic-ontologică a Ideii Absolute a lui Hegel: existenţa Ideii Absolute, fiind lipsită de orice notă, se confundă cu non-existenţa. Din această contradicţie iniţială  Hegel deduce devenirea.
Dezamăgit de eşecurile raţiunii mele, aleg să mă raportez la tine afectiv, căutând justificări conform unei „logici” subiective.
Nu am structură de erou, de când mă ştiu am simţit nevoia de dragoste şi de protecţie în acest Univers pe care-l bănuiesc a fi infinit şi indiferent faţă de umanitatea noastră, faţă de valorile noastre. De aceea prefer să exişti, ca o forţă protectoare. Nu pot concepe că eşti prestator de servicii pentru oameni, nu pot gândi că lucrezi la Casa de Comenzi. Dar sper că aşteptările, rugăminţile mele găsesc un corespondent în Fiinţa ta. Habar n-am pentru ce aş merita să beneficiez de bună-voinţa ta. Nu pot evita gândul că şi această relaţie (rugă - răspuns adecvat din partea ta) are forma unui schimb, are ceva comercial, totuşi sper că el este posibil. Încerc să exprim aşteptările mele într-un sistem de valori. De exemplu îmi spun că trebuie să merit îndeplinirea rugăminţilor mele de către tine. Şi încerc să fac asta devenind un om mai bun, dar, „bun” fiind un termen vag, uneori nu pot decide ce înseamnă a fi bun. Nu-ţi reproşez nimic, chiar dacă mi-a trecut prin minte că atunci când te-am rugat să mă aperi de rău, am primit şi altceva rău. Îmi spun că nu te pot înţelege, că poate din perspectiva ta ceea ce mi se întâmplă este perfect. Deseori m-am suspectat şi de ingratitudine, nerecunoscând, de exemplu, în amânarea unui diagnostic de cancer prelungirea vieţii, într-un anumit fel. Şi m-am mustrat.
Mintea îmi spune că în cazul meu ar fi nevoie de o minune din partea ta. De ce minune pentru mine? Mi-e imposibil să concep. Dar sper. Fie şi în modul cel mai absurd. Sunt supărat, Doamne! Mi-au apărut două pete îngrijorătoare pe corp (una pe mâna stângă, alta pe piciorul drept). Cu amestec de durere uşoară şi „mâncărime”. Dermatologul (oncologul?) nu s-a pronunţat încă.
Doamne, pentru mine eşti Ultima Speranţă. Îmi propun să nu te mai apelez în public. Probabil că atunci când conştiinţa mi se va stinge vei rămâne în fundul ei ca Ultima Speranţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu