Fiinţarea întru sfârşit

                Heidegger spunea că moartea nu este un „a-fi-la-sfârşitul-vieţii”, ci este o „fiinţare-întru-sfârşit”. Din primul moment al fiinţării noastre suntem „aruncaţi în moarte”, moartea este o prezenţă permanentă în fiinţarea noastră.

                Textul meu este, în raport cu cel al lui Heidegger, vulgarizator, dar, în deosebire de discursul abstract al filozofului german, textul meu este bogat în trăiri.

                Cea mai veche amintire a mea constă în nişte senzaţii şi percepţii al căror sens l-am dobândit ulterior, inclusiv din discuţii cu membri ai familiei. Cineva (probabil un părinte) mă ţinea în braţe, apoi m-a aşezat pe o masă. Simţeam o durere îngrozitoare în zona anusului, pentru că-mi „ieşise dosul”, iar rudele se străduiau să-l bage la locul lui, folosind săpun. Mama mi-a spus că o infirmieră i-ar fi recomandat să-mi dea sulfamidă, dar să nu-mi dea apă. Nu ştiu care dintre ele a greşit, dar rezultatul a fost că mi s-au blocat rinichii. Internat într-un spital din Bucureşti, mi s-au dat urgent multe lichide. Şi m-am încăpăţînat să trăiesc. Pentru cei care nu înţeleg ce vreau să spun: oamenii care cred că pot face orice în prezenţa unui pui de om, argumentând că este mic şi nu ştie nimic, greşesc. Copiii memorează imagini a-l căror sens îl dobândesc ulterior. I-am povestit surorii mele mai vârstnice cu nouă ani o scenă al cărei sens şi termeni necesari pentru a o relata le-am dobândit ulterior, scenă în care am fost implicat eu, sora şi o prietenă a ei. Scena era de o aşa intimitate încât nu putea fi povestită altei persoane. Sora a fost uluită, căci eu nu  aveam nici măcar un an!

                Când aveam 16 ani, aveam tot felul de nelinişti şi de reacţii ciudate. De exemplu, nu puteam suporta ticăitul ceasului, căci mi se părea că sunetul se amplifică până la valori care mi-ar fi făcut să explodeze creierul. Am fost internat în Spitalul „Gheorghe Marinescu”. Tratamentul consta în injectarea de doze progresive de insulină pentru a provoca pre-come şi come, şocuri insulinice prin care medicii credeau că mă pot vindeca de anxietăţi. Din pre-come eram scos cu zahăr, introdus pe cale orală, iar din come eram scos prin injectarea de glucoză. Într-un anume sens, am murit şi am înviat de mai multe ori. Ştiu cum e moartea, ca inactivitate a creierului: este ca atunci când nu fuseserăm „concepuți”. Perioadele de revenire din comele induse prin injecţii cu insulină erau un fel de parcurgere accelerată a fazelor din evoluţia psihicului meu de la etapa intrauterină, până la vârsta de 16 ani. Nu pot concepe o viaţă de după moarte, ea nu poate fi decât obiect de credinţă.

x

                 O altă amintire despre tovărăşia morţii este din vremea în care eram, deja, profesor la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”. Un medic orelist mi-a spus că am „noduli” pe corzile vocale. Ipoteza că am cancer m-a răvăşit. Am fost internat la Spitalul de fono-audiologie „Hociotă”. Din fericire, nodulii nu au fost de natură canceroasă, iar tratamentul a constat… în injectarea de insulină, pentru a-i face să se resoarbă. În schimb, am văzut acolo tragedii care m-au afectat grav, am văzut oameni bolnavi de cancer cărora li se extirpau laringele şi li se făcea un orificiu în beregată, prin care respirau. În momentul în care eu eram externat, era internat un fost coleg de liceu, M., care a lucrat ca depanator de televizoare. Abia mai putea scoate nişte sunete, ca un fel de şoapte: „Au zis că vor să-mi facă o supapă d-aia aici!” Cu greu, i-am spus nişte minciuni încurajatoare. M-a impresionat soţia lui: când el o privea, ea avea pe faţă un zâmbet artificial, lipit; când n-o privea, pe faţa ei citeam o durere imensă. M. a mai trăit doi ani după operaţie.

x

                În anul 2013 am aflat că am „boală de nod sinusal”, adică acel centru nervos care comandă bătăile inimii, fiind deteriorat, uită, când şi când, să de-a comandă inimii să bată. Monitorizarea cu un aparat special (holter) a arătat că în timpul nopţii inima mea făcea pauze de până la 7 secunde. Mi-am amintit atunci că, de cel puţin două ori, în timpul somnului, am simţit căderea în moarte, ca în timpul comelor induse cu injecții insulinice. Probabil că undeva rămânea un centru de veghe care dădea alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Când cardiologul m-a anunţat, prin telefon, că există riscul să mor în somn, eram la piaţă. Am fost şocat. Era vineri; până luni, când am mers la medic, nu am mai putut dormi, de teamă că aş putea muri în somn. Soluția medicală a fost implantarea unui stimulator cardiac permanent. Asta a fost o altă experienţă în care am simţit că Moartea mă însoţeşte.

                De vreun an şi jumătate a apărut şi cancerul în fiinţarea mea. Mi s-au irosit unele şanse de vindecare şi din vina mea, dar şi din cauza incompetenţei şi a dezinteresului unor medici. Acum sunt în stadiul în care ei spun că nu voi muri de cancer, ci de altă boală. Există, însă, semne în corpul meu care par să confirme ipoteza mea potrivit căreia cele trei biopsii şi operaţia de prostatectomie radicală au iritat cuibul de viespi, celulele canceroase, care au început să invadeze şi restul corpului. Ieri-noapte au început dureri în partea stângă, jos, sub coaste, acolo unde, cu mulţi ani în urmă, m-au lovit cu picioarele nişte bestii cu nume de oameni. M-am palpat şi am simţit că a crescut ceva acolo, care doare. Mâine voi merge, din nou, la un oncolog, la Bucureşti, care ar trebui să spună dacă este nevoie de radioterapie. Îmi pare tare rău că prin spovedaniile mele îi fac pe copiii mei să sufere. Dar acesta este şi un mod de a-i obişnui cu gândul că nu sunt nemuritor.

                Da, Moartea este o fiinţare-întru-sfârşit. Încerc să fiu un companion demn al acestei Doamne, dar nu reuşesc întotdeauna.

x