Alexandr Soljeniţîn - Pavilionul canceroşilor (note de lectură)

1.       Despre roman şi autor

                Romanul Pavilionul canceroşilor a apărut în Franţa, la editura Juillard, în 1968. În 1970 Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură lui Soljeniţîn, datorită acest roman, cu motivarea: „pentru forţa etică cu care a urmat tradiţiile esenţiale ale literaturii ruse.”

                Pavilionul canceroşilor are, în plan secund, şi un conţinut ideologic, antistalinist şi anticomunist. Toate textele despre acest roman pe care le-am citit în spaţiul internetului se referă, aproape exclusiv, la acest conţinut ideologic. Sunt convins că acest conţinut a contribuit în mare măsură şi la acordarea Premiului Nobel, că doar trăim în epoca anticomunismului promovat frenetic, prin orice mijloace. Dar eu nu voi aborda acest conţinut decât tangenţial.

                Soljeniţîn (1918-2008), pe lângă suferinţele de natură politică, a fost şi bolnav de cancer la stomac (cu aproximaţie, între anii 1950-1956). Prin radioterapie, s-a vindecat de cancer. Experienţa lui de bolnav de cancer i-a fost de folos în scrierea romanului Pavilionul canceroşilor. În aceste note de lectură nu mă preocupă realizarea artistică a romanului, ci acel conţinut care justifică titlul „pavilionul canceroşilor”.

                Autorul romanului se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al lumii canceroşilor, aşa cum se prezenta ea în acea anticameră a morţii („pavilionul canceroşilor”), şi o redă artistic sub multiplele ei aspecte: boli canceroase (simptomatologie şi metode de tratament), psihologia bolnavilor de cancer, relaţii interumane (între pacienţi, între pacienţi şi medici), iubirea etc.

2.       Personajele

                Sunt eterogene, sub multiple aspecte: socio-profesional, ideologic, cultural, ca vârstă etc. Dau câteva exemple.

Rusanov este un nomenklaturist stalinist (spune că lucrează „la cadre”, în realitate era „ceva mai sus, bineînțeles”). Concepţia lui este fundamentată pe principiul stalinist potrivit căruia „Despre orice om viu se poate consemna întotdeauna ceva negativ sau dubios, dacă te apuci să cercetezi în amănunt, fiecare om s-a făcut vinovat sau ascunde ceva.” Delator, obţine locuinţa prietenului său, care este arestat în baza denunţului anonim al lui Rusanov. Are un limbaj stalinist-demagogic, el vorbeşte despre „surprinderea esenţei vieţii” în „actul eroic”, despre „mobilul oamenilor în actul eroic din producţie” sau „în actele eroice din Războiul pentru Apărarea Patriei”. Între acest limbaj şi comportamentul lui există o gravă discordanţă: Rusanov nu a fost pe front, „fiindcă era un cadru de preţ”, călătoreşte „numai în vagoanele de clasa întâi ale trenurilor rapide, cu compartimente separate”, îi provoacă scârbă tramvaiul, troleibuzul, autobuzul în care circulă muncitorii cu salopete murdare, iar în spital ar vrea veceu separat.

Oleg Kostoglotov este personajul care-l reprezintă, în bună măsură, pe Soljeniţîn. Are 34 de ani şi este o victimă a regimului stalinist. În perioada studenţiei a fost arestat şi condamnat, ca şi ceilalţi studenţi din grup, pentru că nu erau „încântaţi” de „El” (de Stalin). După ani grei petrecuți în lagăr, în prezent este „deportat pe veci”, la Uş-Terek, în Kazahstan.  

Vera Gangart este medic oncolog, de vârstă comparabilă cu a lui Oleg. Pe când era „foarte tânără, încă pe băncile şcolii” s-a îndrăgostit de un băiat, o dragoste pură, adolescentină. Ulterior el este ucis, în război, dar Vera, deşi au trecut 14 ani, încă îi este fidelă.

3.       Tragismul situațiilor bolnavilor de cancer

În roman există scene zguduitoare, în care sunt exprimate trăirile dureroase ale unor bolnavi de cancer.

O femeie are cancer uterin. Medicul oncolog, Liudmila Afanasievna Donţova, „ajunsese la concluzia că salvarea era posibilă numai prin uterectomie. (…) Bolnava, care n-avea decât vreo patruzeci de ani, izbucni în lacrimi. O lăsară să plângă câteva minute.

- Dar asta înseamnă că s-a terminat cu viaţa!... O să mă lase bărbatul…

- Păi nu-i deloc nevoie să-i spuneţi soţului ce fel de operaţie vi s-a făcut! îi explică Liudmila Afanasievna. Poate să nu afle niciodată. De dumneavoastră depinde să i-o ascundeţi.

Aflându-se acolo pentru a salva viaţa, însăşi viaţa – în clinica lor miza nu era aproape niciodată mai mică de atât – Liudmila Afanasievna era ferm convinsă că salvarea vieţii justifică orice.”

Şulubin are cancer de rect. Înainte de a ajunge în „pavilionul canceroşilor”, el a fost victima incompetenței şi a delăsării unor medici care l-au tratat de dizenterie, de hemoroizi, în loc să identifice tumora canceroasă. Între timp, cancerul a atacat şi sfincterul, de aceea „trebuie o amputare regresivă, cea ce înseamnă că scaunul va scăpa de sub control, iar anusul trebuie scos lateral, prin șold”. Bolnavul este traumatizat, gândindu-se la consecințele viitoarei operații: „Boala mea e deosebit de umilitoare. Şi deosebit de jignitoare. Iar urmările sunt cumplite. Dacă rămân în viaţă – iar acesta mai e încă un mare „dacă” – lângă mine va fi neplăcut de stat, uite, aşa cum stați dumneavoastră acum. Toţi vor încerca să păstreze vreo doi paşi distanţă. Iar dacă cineva se va apropia totuşi mai tare, eu voi fi cel care se va gândi: probabil că abia suportă, probabil că mă blesteamă. Adică, nu va mai exista nicio posibilitate de a sta în preajma oamenilor.”

Oleg suferă de seminom (cancer testicular). Este tratat prin roentgenterapie, dar, pentru a se preîntâmpina apariția metastazelor, i se administrează şi hormonoterapia. Aceasta constă în faptul că femeilor li se introduc hormoni masculini, iar bărbaților hormoni feminini. Tratamentul are, însă, şi efecte negative: inhibarea capacităților sexuale, atenuarea şi apoi dispariția libidoului, creșterea bărbii la femei şi a sânilor la bărbați. Bărbat tânăr, de 34 de ani, Oleg este puternic afectat de anticiparea acestor consecințe şi doreşte întreruperea tratamentului. „Păi mă simt rău moralmente. Mă simt rău fiindcă sunt conștient că plătesc prea scump pentru viaţă.” (…) „Mai întâi, am fost prădat de propria viaţă. Acum mi se ia şi dreptul de… a mă continua. Cine şi la ce-ar mai avea acum nevoie de mine? … Un mutilat! Să provoc milă?”

4.       Psihologia bolnavilor de cancer

Soljeniţîn este un fin cunoscător al psihologiei bolnavilor de cancer.

4.1.    Neacceptarea ideii de a fi bolnav de cancer: „Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că nu am cancer?” întreabă cu speranţă în glas Rusanov.

4.2.    Teama şi protestul

Podduev, „Nu din voință, ci din teamă se agăța, se agăța disperat de muncă, amânând cât putea operația. Voinţa lui de până atunci îl pregătise pe Podduev numai pentru viaţă, nu şi pentru moarte. Această trecere era mai presus de forțele lui, nu cunoștea căile unei asemenea treceri – şi credea că o amână prin faptul că zi de zi se scoală în zori, se duce la lucru de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar acolo asculta laudele aduse voinței sale.”

Donţova, medic oncolog, specializat în diagnosticarea şi terapia cancerului prin tehnica Roentgen, este suspectă de cancer la stomac. Calitatea de medic oncolog n-o absolvă de trăirile bolnavului de cancer. Ea protestează împotriva „nedreptății”: „Dar de ce această nedreptate, de ce trebuia tocmai pe mine, oncolog de meserie, să mă atingă o boală oncologică, când eu le ştiu pe toate, când îmi pot imagina toate efectele secundare, toate urmările, toate complicațiile?” Îi este frică să afle diagnosticul, de aceea simte nevoia „să amâne, să îmblânzească totul prin câteva zile de așteptare.”

4.3.    Speranţa într-o tămăduire miraculoasă

Soljeniţîn scrie pasaje impresionante, cu valoare aforistică, despre speranţa iraţională a bolnavilor de cancer: „Oricât am râde de miracole câtă vreme suntem puternici, sănătoşi şi fericiţi, dar când viaţa ia o asemenea întorsătură, când firul se subțiază într-atât încât numai o minune ne mai poate salva, vom crede în această unică, excepțională minune!”

Oleg a aflat de „ceaga” („burete de mesteacăn”), un fel de „tumoare” a mesteacănului cu virtuți terapeutice („cu ceaga asta se lecuiesc mujicii ruși, de vreo câteva secole încoace, de cancer, fără să-şi dea seama”). El le vorbeşte bolnavilor din salon despre ceaga şi, dintr-o dată, speranţa în faţa morţii desființează antipatiile dintre ei, determinându-i să-şi noteze cu febrilitate informațiile de la Oleg. „Unii scriau rândurile mai repede, alții mai stângaci, rugându-l câteodată să repete – astfel încât atmosfera din salon se încălzi şi deveni foarte prietenească. Cu ce lipsă de dragoste îşi răspundeau câteodată – când, de fapt, ce aveau de-mpărţit? Nu aveau decât un singur dușman – moartea, şi ce poate despărți pe acest pământ ființele omeneşti dacă tuturor le este opusă, o dată şi pentru totdeauna, moartea.”

4.4.    Căutarea sensului vieţii

Un pacient, după ce a citit o povestire a lui Lev Tolstoi, intitulată „Ce-l ţine pe om în viaţă?”, a adresat această întrebare celorlalţi pacienţi din salon. Răspunsurile lor au fost diferite:
     - Produsele. Alimentare şi industriale.

           - Salariul.
     - Aerul, apa, mâncarea.
     - Calificarea.
     - Patria, adică locurile natale.
     - Fidelitatea faţă de idee şi binele colectiv. Acesta a fost răspunsul cel mai apropiat de cel propus de autorul povestirii: „pe oameni nu-i ţine grija ce şi-o poartă sieşi, ci dragostea către ceilalţi.”

Se observă că unii respondenți nu pricep că întrebarea nu aşteaptă un răspuns biologic, ci unul etico-filozofic. „Ce-l ţine pe om în viaţă?” are înţelesul „Care este sensul, rostul în baza căruia omul decide că viaţa lui merită trăită?”

                Confruntați cu probabilitatea propriei lor morţi, bolnavii de cancer din roman îşi pun în moduri diferite şi pe niveluri diferite ale reflecţiei, problema sensului vieţii lor, exprimând răspunsuri personale.

Oleg Kostoglotov  este omul a cărui concepție de viaţă este marcată de experiența de persecutat politic şi de bolnav de cancer cu șanse de vindecare. Experienţa tristă îl determină să gândească stoic: „Cu adevărat înţelept e doar acela care se mulţumeşte cu puţin.” „Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.” El îşi propune „Să nu aștepte nimic de la viitor – nimic mai bun!” şi să se bucure de ceea ce are. Şi totuşi anumite așteptări mai are de la viaţă: „Acum – numai de-ar suporta până la capăt tratamentul! De-ar scăpa din cleștii ăștia ai roentgeno-terapiei, ai hormonoterapiei, fără să degenereze cu totul. Să-şi păstreze cumva libidoul şi ce se mai cuvine să aibă omul! Fiindcă fără asta, fără asta… Şi să plece la Uş-Terek. Şi să nu mai rămână holtei! Să se însoare!”

Vadim Zaţîrko este un geolog de 26 de ani care ştie că este bolnav de melanoblastom la picior, un cancer pentru care nu există leac, şi că mai are de trăit doar câteva luni. El îşi pune cu acuitate problema sensului vieţii care i-a rămas de trăit: „Pentru mine acum nu mai contează decât ce mai apuc să fac. Doar trebuie să fac şi eu ceva pe lumea asta!” La întrebarea „Ce-i ţine pe oameni în viaţă?”, Vadim răspunde: „Creaţia!” Speranţa lui este de a mai trăi suficient pentru a lăsa omenirii o nouă metodă de descoperire a zăcămintelor polimetalice, prin prezenţa apelor radioactive.

Asea, o fată de 17 ani, la întrebarea „pentru ce trăieşte omul?”, răspunde ferm: „Bineînţeles că pentru iubire!”

Canceroșii Oleg şi Vadim, dar şi doctorițele Donţova şi Vera îşi pun problema dacă viaţa merită să fie salvată plătind orice preț. Cu alte cuvinte, viaţa este un scop în sine? Sensul vieţii este viaţa însăşi? Bolnavii au îndoieli, doctorițele gândesc în conformitate cu codul lor deontologic. Donţova „era ferm convinsă că salvarea vieţii justifică orice." Oleg se întreabă: „care e, totuşi, preţul cel mai înalt al vieţii? Cât poţi plăti pentru ea şi cât nu poţi?” Modul cum sunt învăţaţi copiii la şcoală, „Lucrul cel mai de preţ pe care-l are omul este viaţa; ea nu ne este dată decât o singură dată.”, nu-l satisface, prin concluzia pe care o justifică: „trebuie să te agăţi de viaţă cu orice preţ.” Oleg a înţeles, din lagăr, că „trădarea, distrugerea unor oameni buni şi neajutoraţi este un preţ prea mare, viaţa noastră nu-l merită.” El se întreabă dacă nu cumva şi acceptarea consecinţelor hormonoterapiei este un preţ prea mare pentru a salva viaţa: „Să-ţi pierzi capacitatea de a simţi cine-i bărbat şi cine-i femeie – oare nu este un preţ cam prea piperat?” Sub influenţa frivolei Zoia, infirmiera care-l vrea ca bărbat întreg, deşi ştie, ca studentă la medicină, care sunt consecinţele asupra vieţii lui, Oleg este tentat să întrerupă hormonoterapia, dar dragostea faţă de platonica Vera, pentru care viaţa lui este mai presus de capacităţile lui sexuale, îl determină să accepte plătirea acestui preţ, continuarea tratamentului hormonal.

5.       Iubirea

Chiar şi în această anticameră a morţii, pavilionul canceroşilor, dragostea încolțește.

5.1.    Diomka şi Asea

O situaţie tragică sublimează într-o scenă de iubire emoționantă pentru cititor. Diomka (16 ani) şi Asea (17 ani) sunt doi tineri bolnavi de cancer. Ea are cancer la sân şi urmează să i se extirpe sânul bolnav. Iată scena:

Asea:

- "O să mi-l taie!... Şi plângea, plângea. (…) De-ce-să-mai-tră-ie-esc? Plânse ea. De ce? (…) Ci-ne-o-să-ai-bă-a-cum-ne-vo-ie-de-mi-ne? (…) Cui îi trebuie una cu un sân?! Cui?! La şaptesprezece ani! (…) Cum o să mă duc acum la plajă?! exclamă ea, împunsă de un gând. La plajă!! Cum o să fac baie?!"

Diomka:

- "Ştii, dacă nu te ia nimeni… (…) să ştii că eu mă însor oricând cu plăcere cu tine, să ştii asta…"

Asea:

- "Ascultă, Diomka! (…) Tu eşti ultimul care-l mai poţi vedea şi-l poţi săruta! Nimeni n-o să-l mai sărute niciodată! Diomka! Hai, sărută-l măcar tu! Măcar tu!"

Ea îşi trase în părţi halatul, care oricum nu mai voia să stea adunat şi, plângând şi gemând se pare din nou, trase de-o parte răscroiala liberă a cămăşii şi de acolo răsări micul ei sân drept, condamnat la tăiere. (…) Asea îl aplecase foarte aproape de capul lui şi continua să-l ţină aşa.

- "Sărută-l! Sărută-l! îi cerea ea."

[Diomka] trăgând în piept căldura sânului, dăruită lui, începu să împungă, ca un purceluş, recunoscător şi încântat, cu buze repezi, toată suprafaţa asta rotunjită şi grea, suspendată deasupra lui, care-şi păstra eterna formă şi nu s-ar fi putut nici desena, nici modela una mai lină şi mai frumoasă de-atât.
[Asea]:

- "Ai să ţii minte? Ai să-ţi aduci aminte că a existat? Despre cum este acum?" Lacrimile Asei îi picurau pe capul tuns.

Ea nu-l luă, nu-l îndepărtă, iar el se întorcea din nou la acea îmbujorare şi-o atingea moale cu buzele, aşa cum viitorul ei copil n-o va face niciodată cu acel sân. Nimeni nu intră şi el sărută peste tot această minune de deasupra sa.

Astăzi o minune, iar mâine la coş.

5.2.    Oleg şi Vera (Vega)

Reîntoarcerea la viaţă a lui Oleg, prin succesul tratamentului care i se administrează, se manifestă şi prin iubire. Oleg şi Vera par a fi sortiţi unul pentru celălalt. Prin hormonoterapie, el riscă să devină un castrat chimic. Ea este o femeie deosebită, cu o concepţie specială despre relaţia dintre bărbat şi femeie: „Supermasculii lui Hemingway sunt fiinţe care nu s-au ridicat până la om (…). De cu totul altceva are nevoie o femeie de la un bărbat: de o tandreţe atentă şi de sentimentul că este apărată de pericole, că se află în siguranţă. Şi tocmai alături de Oleg, aşa cum era el, lipsit de drepturi, lipsit de orice importanţă socială, se simţea Vega apărată.” După 14 ani de fidelitate faţă de un băiat mort, Vera se simte atrasă de un bărbat. Oleg o iubeşte şi el. În situaţia în care Kostoglotov urmează să fie externat, Vera, în mod timid, îi propune să locuiască un timp la ea. Dar Oleg, după ce într-un tramvai aglomerat, cu corpul lipit de al unei tinere femei, are confirmarea că doar libidoul  ( dorinţa sexuală) i-a mai rămas, decide să nu meargă la Vera, trimițându-i, în schimb, o scrisoare, cu justificarea: „între noi ar fi început ceva neadevărat, ceva pus la cale artificial! (…) veţi binecuvânta ziua în care nu mi-aţi împărtăşit soarta.” Deşi ştie că el şi Vera „Se înţeleseseră atât de înălţător că, pentru ei, comunicarea sufletească e mai preţioasă decât oricare alta.”, Oleg are sentimentul că-i pretinde Verei mai mult decât îşi pretinde sieşi, ceea ce îi apare ca un fel de înşelătorie.

6.       Finalul optimist

Oleg Kostoglotov este externat din pavilionul canceroşilor, cu sănătatea redobândită într-un mod aproape miraculos. Se simte de parcă ar fi în „prima zi a creaţiei”. „Nimic nu i se pare neinteresant, tembel sau dezgustător în lumea lui proaspăt creată!” El se bucură de călătoria cu tramvaiul, de o frigăruie şi un pahar cu vin, de contemplarea clădirilor, a copacilor şi a oamenilor, de vizita la grădina zoologică. Află şi că în societate vor fi schimbări politice importante, că va urma o amnistie prin care nu va mai fi „deportat veşnic”. În aceste condiţii, „Oleg se simţi din nou fericit. La urma urmelor, nu murise.” El pleacă optimist către Uş-Terek.

                Într-o recenzie din blogul www.filme-carti.ro , autorul (Codruţ) identifică şi o semnificaţie social-politică a felului în care este construit romanul. "Romanul se sfârşeşte cu el [Oleg Kostoglotov], chiar dacă începe cu Russanov care reprezintă trecutul stalinist atins de cancer. Kostoglotov (…) reprezintă viitorul. Parcă pentru a-şi răzbuna suferinţele Soljeniţîn se joacă cu darul divin care-i este dat scriitorului şi, in timp ce alter ego-ul său este vindecat miraculos de cancer, la fel cum i s-a întâmplat şi lui în viaţa reală, sugerează că Russanov nu mai avea de trăit decât un an.”