luni, 30 octombrie 2017

O nouă etapă a luptei cu leucemia


          Medicul meu curant mi-a spus, de câteva ori, că, date  fiind particularitățile mele de vârstă și de boală, tratamentul pe care mi l-a administrat a fost  ”un vârf de cuțit”. Din nefericire, rezultatele puse în evidență de ultimele hemograme arată că leucemia mea nu mai vrea să se lase controlată prin acest tratament de tip ”mângâiere”. De aceea, medicul a cerut să acceptăm (eu și membri ai familiei mele) un tratament mai agresiv, dar ne-a atenționat că nu poate garanta ”remisia” și că tratamentul implică anumite riscuri majore. Informație din internet: ”Într-o remisie completă, toate semnele și simptomele maladiei dispar. Remisia completă poate dura câtțiva ani și poate fi considerată o vindecare.”

          Sunt, din nou, internat în secția de hematologie. După o perioadă de relativă relaxare, re-intensificarea pericolului implicat de leucemie îmi determină o re-intensificare a sentimentului de tristețe când constat că în viața mea mai există multă dezordine, multe probleme nerezolvate. Cred că sunt foarte puțini oamenii care pot spune cu reală convingere: ”Mi-am încheiat toate socotelile. Poți veni, moarte, să mă iei!
          Leucemiile sunt boli perfide. În urmă cu doar câteva zile a murit un om, domnul Crișu, despre care am mai scris aici. Era cu un an mai tânăr decât mine, un om simpatic, glumeț (de exemplu, în loc de trombocite spunea brontocite). Parcursese toate etapele tratamentului contra leucemiei sale, făcuse mai multe consolidări. Dar boala a revenit brusc, cu mare intensitate și l-a răpus în doar două zile, în spital. Mai cunosc cel puțin un caz concret de revenire a bolii după o perioadă considerabilă de remisie.
          Din câte am priceput eu, ceea ce medicina poate face de cele mai multe ori contra leucemiilor este să trateze simptomele. Cauzele, existente la niveluri profunde, de exemplu la nivelul măduvei, rămân, în mare măsură necunoscute.

POST-SCRIPTUM
Medicul mi-a spus că de mâine vor începe curele tratamentului mai intensiv și că, ”Dacă Dumnezeu va vrea, în a XI-a zi” mă va lăsa să plec acasă, într-o pauză.

miercuri, 18 octombrie 2017

De la reflecții despre om ca ființă care-și elaborează scopuri, la condiția de minge de ping-pong


Ademenit de vremea plăcută, mă așez pe o bancă, în Piața Unirii, lângă postamentul viitoarei statui a lui Mihai Viteazul. Trăiesc plăcut senzațiile, percepțiile, privesc, ascult. Pe un panou publicitar este proiectat chipul unei personalități religioase cunoscute. Sunt enervat de faptul că nu reușesc să-mi amintesc numele ei. Caut un cuvânt care să declanșeze reamintirea. În sfârșit, îl găsesc: ”părintele”, părintele Arsenie Boca!
Îmi pare că sunt liber de constrângerea vreunui scop, liber de presiunea urgențelor, liber de nevoia de a selecta. Din când în când îmi notez gândurile. Conștientizez că sunt în eroare: însăși notarea gândurilor are un scop, scopul de a le publica. Chiar atunci când am decis să mă așez pe această bancă fără a avea vreun scop, am avut un scop, scopul de a nu avea niciun scop. Stările în care, într-adevăr, nu avem vreun scop - de exemplu atunci când dormim sau suntem în stare de inconștiență (leșin, anesteziere etc.) - nu exprimă specificitatea omului. Omul este o ființă care își elaborează scopuri.
Au ieșit țânțarii la vânătoare de sânge. Mă întorc la grijile mele de canceros. Mă duc să aflu ce medicamente cu plata compensată a reușit soția să obțină de la medicul de familie și care medicamente va trebui să le cumpăr cu plata integrală. De la relaxare, la viața sub dictatura grijilor, a stresului, a necesității elaborării scopurilor. Prin modul său specific de ființare, omul este o ființă care-și elaborează scopuri.

POST-SCRIPTUM

Aflu de la soție că medicul de familie nu mi-a dat rețetă pentru medicamente cu plata compensată. Așadar, sunt folosit, în continuare, ca minge de ping-pong. De la medicul hematolog din spitalul Fundeni am adus scrisoare medicală către medicul de familie, în care sunt menționate medicamentele prescrise. Duduia care-mi este medic de familie m-a trimis la medicul hematolog din Slobozia. Duduia care este medic hematolog în Slobozia a scris pe scrisoarea medicală: ”Rog a se elibera tratamentul conform S.M. eliberate de către dr. Stăncioaica Maria Camelia (med. spec. hematolog)”. Semnătură, ștampile. Duduia care-mi este medic de familie nu vrea, totuși, să-mi dea rețetă și mă trimite la cutare medic de la Casa de Asigurări de Sănătate din Slobozia. Mâine voi merge acolo. Deocamdată, în seara asta nu am toate medicamentele necesare. Am contribuit timp de 48 de ani la fondul bănesc al CAS pentru ca să mă ”trateze” astea ca pe... o minge de ping-pong!

marți, 3 octombrie 2017

Eseu despre sex

          Gurile rele vor spune: Moartea îl caută pe acasă, iar el vorbește în piață despre sex. Îmi asum acest risc.
          Deși am înclinație către studiu, ca specie a activității intelectuale[1], aici abordez tema sexului în manieră eseistică. Propun înțelegerea eseului ca un vagabondaj al gândirii, plecând de la o anumită temă, și ofer ca exemplu Pseudokynegetikos (sau Fals tratat de vânătoare), lucrare având ca autor pe Alexandru Odobescu.
          Ce legătură poate fi între acest eseu și proiectul cărții mele Însemnările unui canceros? Una dintre promisiunile mele, în relație cu acest proiect, este promisiunea sincerității. Firește, nu pot sustrage nici această promisiune de sub controlul prin meden agan (nimic prea mult). Nu cred că poate exista și nici nu se justifică o sinceritate ”absolută”, prin care să fie sacrificată și ultima zonă a intimității. Nu voi fi de acord cu Freud atunci când vrea să explice totul prin libido, dar nu voi accepta nici puritanismul intolerant care vrea să excludă orice referire la componenta sexuală în explicarea omului. Detest femeile care în aproape întregile lor vieți s-au condus după principiul ”Dumnezeu ți-a dat-o să o dai, nu s-o duci în Rai.”, iar în ultima parte a acestor vieți devin puritan-inchizitoriale, sperând că vor fi grațiate de către Divinitate, precum tâlharul de pe cruce. Atunci când promiți că vei spune cine ești, nu poți face abstracție de componenta sexuală a personalității și a vieții tale. Așa cum am mai scris, având adenocarcinom prostatic (cancer la prostată), am suferit o operație chirurgicală de prostatectomie radicală. Această experiență tristă a determinat, prin consecințele ei, unele schimbări în comportamentul și în concepția mea din sfera sexului.
          Atunci când deschizi o discuție despre problematica sexului implicată în artă, în educație, în viața personală ș.a.m.d., vor sări unii care te vor acuza de pornografie, care vor vorbi sforăitor despre morală, despre buna-cuviință etc. Mă aștept ca și acest eseu să stârnească astfel de reacții („Hal de profesor! În lista lui de prieteni din Facebook există sute de elevi minori, iar el uite ce scrie! Ptiu!”). Dragi puritani, spre deosebire de unii dintre dv., care-mi țineți discursuri pedagogice inspirându-vă exclusiv din cărți, eu și soția mea făcurăm patru copii, de la care avem șase nepoți. Toți sunt oameni normali sub aspect educativ. Din cărți, dar și din viață, am priceput că discernământul nu este înnăscut, ci se formează, de-a lungul vieții, prin exersarea contrariilor. Nu vom forma oameni deplini prin tabuuri, prin țarcuri (sere?) ”educaționale”. Așa cum nu înveți înotul stând pe mal, ci asumându-ți un oarecare risc prin coborârea în apă. Educația autentică nu se face prin sloganuri lemnoase, ci prin confruntarea cu problemele pe care le ridică practica. Și viața nu-i conform patului procustian al puritanului. În urmă cu vreo patru ani (?), un elev de clasa a noua a scris pe tablă, atunci când i-am cerut să rezolve un exercițiu de logică, MUIE. Tare aș vrea să vă văd, dragi puritani, cum ați rezolva această problemă cu sloganurile voastre lemnoase. Nu-mi fac iluzii: nu cred că vă voi convinge. Când nu aveți argumente temeinice născociți ”fapte”, precum în procesul intentat lui Titu Maiorescu. Când eram prin clasa a VII-a (pe atunci am avut multe experiențe fundamentale pentru formarea mea ca om!) am găsit o carte (ascunsă de mama și de sora mai vârstnică, sub o saltea), carte care se intitula Educația sexuală. Începutul cărții era o descriere detaliată a actului sexual, descriere care înfierbântase natura mea. În această ipostază am fost surprins: mama a vrut să-mi smulgă cartea; sora mai vârstnică decât mine cu nouă ani i-a spus: ”Lasă-l să citească, e bine să știe!” Firește, nu uit de meden agan și de principiul adecvării mijloacelor la scopul educativ. Ca diriginte, ca profesor de filozofie, nu m-am ferit de a aborda, cu mijloace adecvate, problematica sexualității. Că această problematică prezintă un interes fierbinte pentru om, în general, pentru tineret, copii, în special este un truism. Dar este greu să aduci această problematică într-un context educațional adecvat. Influențele negative (falsele modele, pornografia difuzate de mass-media etc.) sunt foarte puternice. Odată, decepționat de dezinteresul unor elevi față de problematica filozofiei cuprinsă în programa școlară, le-am spus că filozofia este frumoasă și plăcută pentru că este un exercițiu spiritual de libertate, și pentru că se poate filozofa despre orice; de exemplu, se poate ridica la nivel de reflecție filozofică și teoria chibritului, și problematica sexului. Un autor chiar a scris o carte intitulată Metafizica sexului. I-am întrebat pe elevii unei clase de a XII-a: ”Vreți să discutăm, la capitolul de Etică aplicată, pe lângă tema eutanasiei, a avortului, și despre sex?” Răspunsul lor a fost: ”Aaaa!” (o interjecție în care tonul era ascendent, sugerând interesul). Le-am spus, în cuvinte puține, în ce ar consta un posibil discurs serios-filozofic despre sex. Reacția lor a fost: ”Aaaa!”, cu tonul în curbă descendentă, sugerând dezaprobare, dezinteres.
          Departe de mine gândul că aș putea scrie ceva care să concureze cu A face dragoste aproape perfect, cartea lui Bebe Mihăescu. În universul acesta, al sexualității, în ciuda vârstei matusalemice, mă consider mai degrabă diletant. De aceea nu evit nicio discuție, în public sau în spațiul privat, cu femei care vor să mă ajute în a mai învăța câte ceva în acest domeniu.
          Alt truism: nepotrivirile din domeniul vieții sexuale pot duce, cu timpul, la destrămarea unor cupluri. Când bărbatul, simțind nevoia să salveze cuplul din mlaștina rutinei sexuale, propune o inițiativă care se izbește de replica ”Dar ce, sunt vacă?”, există un dezacord relevant. Când, sub presiunea nevoii de a fi tandru, întinde brațul pentru a mângâia, iar răspunsul este ”Măi omule, suntem prea bătrâni pentru așa ceva!”, brațul se prăbușește, ca o aripă împușcată, prăbușirea fiind nu doar exterioară.
          În urmă cu puțini ani, înainte de experiența tristă cu adenomul de prostată canceros, am simțit că am ceva de oferit, ceva de care soția mea nu avea nevoie. De aceea, fără a avea sentimentul vinovăției, am intrat într-o relație, inclusiv sexuală, cu o femeie mai tânără decât mine cu paisprezece ani. Mă fascina ceea ce îmi apărea ca fiind complexitatea personalității ei: arăta bine și fizic, scria poezie, cânta plăcut, dansa formidabil, avea o imaginație fecundă. Și, mai ales, era foarte competentă în practica și teoria sexului. Fără intenții peiorative, o consider a fi fost cea mai bună profesoară de sex a mea. Poate voi scrie, mai elaborat, despre această relație, în posibila mea carte Însemnările unui canceros, în subcapitolul ”Iubirile mele”. Am încercat să valorific această relație și sub aspectul cognitiv. Îi puneam orice întrebare care mă interesa, referitoare la natura femeilor, la relațiile sexuale dintre bărbat și femeie. Îmi răspundea, fără ezitări. Se străduia, și reușea de cele mai multe ori, să-mi trateze frustrările, să mă elibereze de inhibiții. Am întrebat-o, odată, dacă ar fi justificat să discutăm despre o ”memorie a vaginului”, adică dacă în timpul actului sexual femeia compară performanțele sexuale ale bărbaților cu care a avut relații sexuale. Mi-a spus că ipoteza asta este o prostie: în momentul în care o femeie face sex cu un bărbat, dacă îl iubește pe acel bărbat, ea trăiește fiecare senzație plăcută pe care o poate avea în acel moment. Altă dată am întrebat-o cât de importantă este, pentru femei, dimensiune organului sexual al bărbatului. După cum se știe, există un întreg folclor pe această temă, cu exacerbări în spațiul XXX al internetului. Aș zice că preocuparea este mai intensă în rândul bărbaților (cine a satisfăcut stagiul militar își amintește momentul în care, la recrutare, dezbrăcați, recruții vizualizează cu maximă atenție dimensiunile organelor sexuale ale celorlalți). Profesoara mea de sex mi-a răspuns astfel: ”Nu dimensiunea penisului este lucrul cel mai important, ci ceea ce știi să faci cu el.”
          O frustrare a mea, ca feisbucist, este aceea că multe femei din ”lista” mea îmi trimit mesaje private cu linkuri. Orice insistență a mea pentru a provoca o discuție despre Universul Feminin, despre relațiile dintre bărbați și femei, inclusiv sexuale, se izbește de noi linkuri. A nu se crede că vreau, neapărat, discuții savante, filozofice. În funcție de interlocutoare pot să vorbesc și vulgar, și porcos, dacă discuția devine mai rodnică în astfel de termeni. Blaise Pascal scria că nu poți demonstra (deci cu argumente bine articulate logic) unei femei că trebuie să te iubească. Iar despre Șt. Zisulescu, autorul cărții Adolescența, circulă zvonul că, într-o anumită situație ar fi spus: ”Când e vorba despre p…, orice logică e nulă.” Iarăși, nu vă grăbiți să dați cu pietre. Am convins, în sfârșit, pe o doamnă care-mi trimitea doar linkuri să se angajeze într-o discuție cu mine. Rezultatul: a ieșit din discuție, replicând că ea are capul pe umeri, nu plin cu gărgăuni. Repet, nu dați cu pietre, nu pledez pentru discuții pur-pornografice (”curat-murdare”), cu rol exclusiv de a excita simțurile, eventual însoțite de masturbări vizualizate reciproc. Vreau să spun că pot exista discuții substanțiale chiar și în termeni vulgari. Nimic esențial nu se schimbă dacă spui ”penis” în loc de termenul popular. Fără inhibiții, prestigioasa editură Humanitas a publicat, cu desene, scrierea lui Ion Creangă având denumirea originală ”Povestea pulei”, sub titlul schimbat ”Povestea poveștilor”. Puritanii or fi auzit de Rabelais? De Boccaccio? Știu ei că prima pagină pe care elevii o citesc în Răscoala, romanul lui Rebreanu, este aceea în care răsculatul Petre Petre o violează pe Nadina? Despre poezia lui Eminescu s-a spus că este pură pentru că subconștientul lui îl determina în acest sens, poetul știindu-se bolnav de sifilis, boală contagioasă. Arghezi a evoluat de la condiția de monah la aceea de om deplin, al lumii laice. De aceea, în poezia lui vom găsi și ”psalmi” cu profundă substanță filozofic-religioasă, dar și poezii ”pornografice”, nu-i așa? Iată un fragment din ”Rada”:

”Și-a dezvelit sărind
      Bujorul negru și fetia.
                           Parcă s-a deschis și s-a închis cutia
        Unui giuvaer, de sânge.
              Ai pune gura și-ai strânge.”
(…)
    ”Spune-i să nu mai facă
                   Sălcii, nuferi și ape când joacă,
                         Și stoluri și grădini și catapetezme.
         Sunt bolnav de mirezme.
                   Sunt bolnav de cântece, mamă.
                             Adu-o, să joace culcată și să geamă!”


          Puritani! Puneți sub control, sub cenzură acest fel de scrieri!








[1] Mare parte din publicistica mea este neplăcută unui gen de cititori, prin obsesia citatului exact, prin notele de subsol ori finale, prin indicarea bibliografiei. Sunt atât de interesat de a cunoaște autorul, contextul în care a fost exprimată o cugetare dragă mie, încât caut ani în șir și cheltuiesc sume de bani considerabile pentru a obține cartea, scrierea respectivă. Mi-a plăcut definiția dată de un copil sifonului: sifonul este o apă care are gust de picior amorțit. Astfel am aflat despre și am cumpărat cartea lui Tudor Vianu intitulată Problemele metaforei și alte studii de stilistică. Mi-a apărut ca genială definiția dată de G. Călinescu ”creației”: „Creația este un protest împotriva golului, un stupefiant prin care suportăm amețeala pe marginea abisului”. Astfel am aflat despre și am cumpărat cartea Ulysse. Dar, deja am trădat promisiunea de a scrie un eseu!

luni, 25 septembrie 2017

Trăiește-ți clipa!

          Eram ”tânăr și la trup curat” (aveam vreo 15-16 ani) când am văzut filmul Elena din Troia (producția din 1956), cu Rossana Podestà și Jacques Sernas. După vizionarea filmului am intrat în posesia acestei fotografii:



M-am îndrăgostit de chipul acestei actrițe. Mă uitam, timp de multe minute, la fotografie și mi se părea că văd frumusețea feminină perfectă.

          Recent, am căutat cu Google ”Rossana Podestà”. Am aflat următoarele informații: Rossana Podestà, născută Carla Podestà, la 20 iunie 1934, la Tripoli, Libia și decedată la 10 decembrie 2013, la Roma, Italia. Am găsit și fotografia asta:




          Efemeritatea ființării umane este o temă de reflecție majoră a minții omului. Toate se află sub puterea timpului. Semnificativ, în mitologia greacă, Kronos, întruchipând timpul, era liderul zeilor din generația Titanilor. Temându-se că ar putea fi detronat de vreunul dintre copiii lui, el îi înghițea, de-îndată ce erau născuți de soția sa. Victor Kernbach ne dezvăluie înțelesul acestui comportament: ”devorarea copiilor este un simbol derizoriu pentru ideea tragică a forței timpului care distruge totul”.[1]Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”, a zis Ecclesiastul. ”Viermele vremilor roade-n noi”, scrie și Eminescu în una dintre poeziile lui.[2] Frumusețea fizică a omului nu face excepție: ”Timpul risipește în fiecare clipă/ Ceva din frumusețea ce-acum admirăm.”[3]

          Dată fiind această perspectivă generatoare de angoasă, e firesc să ne întrebăm dacă viața noastră are vreun rost, dacă merită trăită. Există ceva care poate conferi sens vieții omului, ceva care poate fi în puterea lui, ceva pe care nimeni și nimic să nu i-l poată răpi? Da, au răspuns unii gânditori: este bucuria trăirii plenare a prezentului. Expresia consacrată a acestui răspuns i-a dat-o poetul latin Horațiu: ”Carpe diem”! Această expresie este începutul unui vers dintr-o odă a lui Horațiu: ”Carpe diem, quam minimum credula postero”.[4] Literal, verbul latin carpere înseamnă „a alege, a selecta, a culege, a strânge, a aduna”.[5] În acest context, Horațiu a folosit expresia carpe diem cu înțelesul de ”culege roadele zilei de azi, bucură-te de ziua de azi!”. Versul ar putea fi tradus astfel: Bucură-te de ziua de azi și încrede-te cât mai puțin în cea de mâine!”[6] Credincioșii (religioșii) pot spera că vor fi beneficiarii bucuriilor ”vieții de apoi”. Dar necredincioșii cum se pot apăra împotriva scepticismului total? Un răspuns plauzibil ni-l dă Livius Ciocârlie: ”În ce mă privește, găsesc în deplinătatea posibilă a momentului, în faptul că e definitiv, în sensul că nimeni, nici Dumnezeu, nu-l poate face să nu fi fost, singura apărare împotriva scepticismului total al unui necredincios.”[7]
          Ce înseamnă a te bucura de roadele zilei de azi, a-ți trăi plenar clipa este, deja, o altă problemă, pe care fiecare om trebuie s-o rezolve în felul lui, conform sistemului lui de valori.

NOTE DE SUBSOL:

[1] Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, p.285
[2] Eminescu, ”În van căta-veți”.
[3] G. Chaucer, Troillus and Criseude, apud: Cugetări engleze, Ed. Albatros, 1980, p. 102
[4] Horațiu, Ode I, 11, 8.
[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Carpe_diem
[6] I. Berg, Dicționar de cuvinte, expresii, citate celebre, București, Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestala, 1995, p. 53
[7] Livius Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul trei, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 192.

luni, 21 august 2017

Iartă-ne, Măicuță!

          După ce am aflat că testul specific pentru identificarea cancerului la prostată, PSA-ul, avea o valoare alarmantă (53, normalitatea fiind între 0 și 4) și după două puncții-biopsii făcute în mod superficial de un medic ”ghinion”, biopsii care evidențiau o tumoare benignă, am încercat tratamentul naturist, timp de vreun an. M-am condus, în principal, după cartea lui Fănică-Voinea Ene intitulată Să ne tratăm singuri (am fost și la autor acasă, la Vălenii de Munte, unde mi s-a acordat o consultație și niște produse pentru tratament naturist). Am folosit și alte cărți, precum și informații din internet. Consumam ”ceaiuri”, tincturi, uleiuri vegetale, semințe, produse apicole, argile, sucuri, legume, fructe etc. Devenisem aproape vegetarian, doar la sfârșit de săptămână mâncam pește.  PSA-ul scăzuse până pe la puțin peste 30, apoi a sărit la 150. Speriat, am mers din nou la control și a treia puncție a pus în evidență caracterul malign al tumorii (adenocarcinom prostatic). Un urolog bine ”cotat” mi-a recomandat ”scoaterea bombei”, adică prostatectomie radicală. Dar n-a vrut să mă opereze decât la o clinică privată, unde operația m-a costat 20000 de lei. Analiza prostatei extirpate, în laborator, a confirmat cancerul și caracterul ușor invaziv al acestuia (faptul că niște celule canceroase plecaseră la plimbare, în afara prostatei). Un oncolog mi-a propus radioterapie, pentru distrugerea acelor celule. Dar analiza sângelui a dus la concluzia că radioterapia este contraindicată căci… devenisem și bolnav de leucemie. Acum sunt tratat de leucemie, la spitalul Fundeni, iar cancerul de origine prostatică e pe undeva în plan secund (fac doar un tratament hormonal, cu Casodex).
          M-am întrebat, cum a fost posibil să mă îmbolnăvesc și de leucemie, în condițiile în care făcusem un îndelungat tratament naturist? N-am decât trei ipoteze:
1. Îmbolnăvirea de leucemie ar putea fi în legătură cu operația de prostatectomie radicală. Am mai cunoscut un bărbat care după același fel de operație s-a îmbolnăvit de leucemie. Dar a trage concluzia, pe baza a două cazuri, că prostatectomia radicală produce îmbolnăvirea de leucemie ar fi o generalizare ilicită.
2. Stresul, cu siguranță, a contribuit la îmbolnăvirea de leucemie. Sunt ușor de înțeles stresul, frica pe care le trăiește un om care află că are afecțiuni cardiace (necesitând și implantarea unui stimulator cardiac permanent) și apoi că este bolnav de cancer.
3. Mi-e greu să cred că tratamentul naturist mi-a făcut rău, dar presupun că produse precum Cancerex, Imunostatim, produse scumpe și prezentate ca miraculoase în întărirea sistemului imunitar, au putut contribui la îmbolnăvirea de leucemie.
          Se știe că tratamentul leucemiei prin produse chimice nu doar distruge celulele canceroase, ci și celule sănătoase, dăunând și unor organe vitale. De aceea, din nou caut un tratament, un regim de viață naturist, complementar la tratamentul cu chimicale. Dar multe dintre cele ce le citesc în sfera internetului mă întristează: unele sunt minciuni gogonate (cum este aceea că lămâile congelate au un efect anticancerigen de 10000 de ori mai puternic decât nu știu care medicament anticancer); altele sunt contradictorii; nu puține sunt cele care au un scop mercantil, comercial. Există oameni care, în lăcomia lor, transformă până și experiența personală de vindecați de cancer într-o trambulină pentru afacere personală (scriu cărți sau bloguri cu acest scop).
          Am deplină admirație pentru capacitatea demiurgică a omului. Dar asta nu mă împiedică să mă înclin în fața Naturii-Mamă, în semn de venerație pentru felul în care ne-a produs! Ne este atât de greu și de multe ori imposibil să corectăm dezechilibrele pe care le-am produs în felul în care a lucrat Mama-Natură!
          Iartă-ne, Măicuță, pentru nesăbuința noastră!

joi, 6 iulie 2017

Când moartea ta se instalează deja în mințile celor din jur

          Azi m-a sunat la telefon o rudă apropiată. M-a întrebat despre starea mea de sănătate și m-a îndemnat să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Nu mă îndoiesc de buna ei intenție, de a-mi asigura șansele pentru viața veșnică, dar m-am gândit la o anumită semnificație a acestui îndemn: aceea că aripile morții fâlfâie lângă mine.

          ”Nespovedit și neîmpărtășit” - am auzit de multe ori, în biserică, aceste cuvinte care par mai grele decât o lespede pe un mormânt. Există oameni pentru care satisfacerea unor exigențe religioase este atât de importantă încât neîndeplinirea lor pune o pată de întuneric asupra celui care a fost. Este trist să constați că grija pentru formalismele religioase estompează sentimentele față de omul care se duce sau care a fost. Știu, mulți credincioși vor dezaproba cuvintele și gândurile mele.

          Îmi amintesc o situație prin referire la care vreau să ușurez înțelegerea a ceea ce vreau să comunic. Soacră-mea, Ioana, era bolnavă de cancer în stadiul terminal. Socrul i s-a adresat cam așa: ”Fă, Ioană, tu te duci. Nu ne spui și nouă ce dorințe ai, ce ai vrea să facem?” Soacra s-a încruntat și nu a spus nimic.

joi, 29 iunie 2017

Către Dumnezeu

            Doamne,

După cum am mai scris, consider relaţia mea cu tine ca fiind personalizată. Te gândesc în mod personal, mă raportez afectiv la tine în felul meu personal. Fireşte, om fiind, relaţia mea personală cu tine are, pe lângă diferenţa specifică, şi note comune relaţiei omului-gen cu tine, că doar sistemul meu de valori nu este creaţia mea. Sunt oameni care mă iubesc, dar consideră concepţia mea despre relaţia personalizată cu tine ca fiind blasfemie. Nu am nici cel mai vag sentiment că sunt o fiinţă aleasă de tine pentru a comunica direct cu ea. Sunt doar un om obişnuit, aflat într-o situaţie limită, care scrie acest monolog pentru a-şi limpezi gândurile, trăirile şi a-şi găsi astfel, poate, liniştea.
Modul meu de relaţionare cu tine are, desigur, presupoziţiile lui. Cel puţin unele sunt identificabile prin analiză, fiind însă, inevitabil, criticabile. De exemplu, faptul că mă adresez ţie are presupoziţia că exişti, faptul că-ţi pot spune orice are presupoziţia că eşti omniştient, că nu-ţi pot ascunde nici cel mai intim gând, iar faptul că mă simt bine prin toată sinceritatea mea are presupoziţia că nu-mi poţi fi neînţelegător, intolerant, ostil. Orice gând, orice evaluare aş avea referitoare la tine sunt determinate de resursele mele personale. Nu pot avea niciun concept al tău, nu pot exprima vreo apreciere referitoare la tine care să nu fie limitată de personalitatea mea umană finită, imperfectă, relativă, failibilă. Orice imagine a ta în mine este antropomorfizantă, este „după chipul şi asemănarea” cu mine.
Sunt conştient că orice gând important care mi-ar putea trece prin minte a fost deja în mintea unui maestru filozof. Aici, în spital, departe de biblioteca mea personală, de fişele mele, sunt cu ceea ce mi-a rămas din cultura generală şi din cea filozofică, cu modul personal în care mi-am asimilat acele idei, acele valori şi cu trăirile mele. Niciun gând care te priveşte nu constituie pentru mine o certitudine. Orice aş gândi, inevitabil apare un gând contradictoriu, la fel de puternic. Teoria kantiană a antinomiilor funcţionează. N-am un criteriu infailibil al adevărului, păstrez o teză sau alta în mod subiectiv, prin preferinţă. Nu ştiu cum eşti, ştiu doar cum te pot gândi, ştiu cum aş vrea să fii şi mă străduiesc să gândesc, pe cât mi-e posibil, logic-corect, din perspectiva imperfectei logici omeneşti.
În ipoteza că eu am cel puţin momente de libertate, mă întreb dacă în acele momente tu mai eşti atotputernic, căci ceva în Lume se produce fără a fi determinat, controlat, constrâns de tine.   Argumentul că tu-mi oferi, ca dar, această libertate (cum o vrei tu şi cât o vrei tu), în concepţia mea de om transformă libertatea mea în pseudo-libertate. În cealaltă ipoteză, a atotputerniciei tale, tot ce există în fiinţarea mea, inclusiv modul meu de gândire, este determinat de tine, în consecinţă nu sunt culpabil, iar o eventuală pedepsire a mea ar fi o dovadă de sadism din partea ta, deci că nu eşti Binele Absolut. Ca acel dumnezeu, din concepţia Vechiului Testament despre „păcatul originar”, care este mai rău decât mătuşa Mărioara din episodul „la cireşe”, din Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Ideea, exprimată genial de Omar Khayyam în "Incertitudinile credinţei", sună astfel:
"La orice pas, Părinte, ai pus câte-o capcană.
De-aş vrea ca să mă apăr, orice-ncercare-i vană.
Şi tu m-acuzi acuma zicând că-s vinovat.
Când Tu le faci pe toate, ce faci Tu e păcat?"
               
Eșecurile mele în a-ţi gândi non-contradictoriu vreun atribut, vreun fel concret de a exista, mă determină să renunţ în a te gândi în astfel de atribute şi să admit doar că exişti (consider teologia apofatică, negativă, constând în a spune cum nu eşti, doar o eschivă: a spune explicit cum ceva nu este, înseamnă, prin raporturile logice dintre termeni, a spune implicit cum este acel ceva). Dar existenţa ta, lipsită de orice atribut, are condiţia logic-ontologică a Ideii Absolute a lui Hegel: existenţa Ideii Absolute, fiind lipsită de orice notă, se confundă cu non-existenţa. Din această contradicţie iniţială  Hegel deduce devenirea.
Dezamăgit de eşecurile raţiunii mele, aleg să mă raportez la tine afectiv, căutând justificări conform unei „logici” subiective.
Nu am structură de erou, de când mă ştiu am simţit nevoia de dragoste şi de protecţie în acest Univers pe care-l bănuiesc a fi infinit şi indiferent faţă de umanitatea noastră, faţă de valorile noastre. De aceea prefer să exişti, ca o forţă protectoare. Nu pot concepe că eşti prestator de servicii pentru oameni, nu pot gândi că lucrezi la Casa de Comenzi. Dar sper că aşteptările, rugăminţile mele găsesc un corespondent în Fiinţa ta. Habar n-am pentru ce aş merita să beneficiez de bună-voinţa ta. Nu pot evita gândul că şi această relaţie (rugă - răspuns adecvat din partea ta) are forma unui schimb, are ceva comercial, totuşi sper că el este posibil. Încerc să exprim aşteptările mele într-un sistem de valori. De exemplu îmi spun că trebuie să merit îndeplinirea rugăminţilor mele de către tine. Şi încerc să fac asta devenind un om mai bun, dar, „bun” fiind un termen vag, uneori nu pot decide ce înseamnă a fi bun. Nu-ţi reproşez nimic, chiar dacă mi-a trecut prin minte că atunci când te-am rugat să mă aperi de rău, am primit şi altceva rău. Îmi spun că nu te pot înţelege, că poate din perspectiva ta ceea ce mi se întâmplă este perfect. Deseori m-am suspectat şi de ingratitudine, nerecunoscând, de exemplu, în amânarea unui diagnostic de cancer prelungirea vieţii, într-un anumit fel. Şi m-am mustrat.
Mintea îmi spune că în cazul meu ar fi nevoie de o minune din partea ta. De ce minune pentru mine? Mi-e imposibil să concep. Dar sper. Fie şi în modul cel mai absurd.
Doamne, pentru mine eşti Ultima Speranţă. Îmi propun să nu te mai apelez în public. Probabil că atunci când conştiinţa mi se va stinge vei rămâne în fundul ei ca Ultima Speranţă.

marți, 27 iunie 2017

O zi cu sens



Ora 5:30:
·         Nu mai pot dormi, dar renunţ la gimnastica de dimineaţă. Am ipoteza că din cauza exerciţiilor de gimnastică prea intense au apărut, în zilele anterioare, starea de slăbiciune-somnolenţă şi tulburarea de vedere. După un timp, starea de slăbiciune apare, dar tulburarea de vedere nu.
·         Urmează analizele sângelui, vizita medicală, masa de dimineaţă, medicaţia (perfuzii, „pastilele” etc.).

Ora 10:45:
·         Valentina (Facebook, privat): „Cum eşti? Te iubesc. Ţi-a mai făcut chimio?

Dormitez până pe la ora 10:30

Ora 11:
·         Îmi repet opţiunea: pentru restul vieţii mele, viaţa însăşi (ca viaţă a oricărui organism) nu are un sens în sine, ci simt nevoia de a-i da  un rost, prin cum voi trăi, prin ceea ce voi face, în condiţiile, probabil tot mai grele, ale stării de sănătate.
·         Încerc să-mi stabilesc vreo câteva obiective pentru restul acestei zile.
·         Trebuie să-i trimit Mariei o listă cu materialele necesare de la Slobozia. Împreună cu Raluca, vor încărca materialele într-o geantă mare, care va sta la fiică-mea Ana, de unde le voi cere aici, în spital, pe rând, când îmi vor trebui.
·         Vreau DVD-urile cu utilitarele necesare devirusării laptopului (aproape blocat).
·         Îmi trebuie câteva HDD-uri externe, pentru a salva din materialele utile din laptop, dar şi pentru a face ordine în documente, în biblioteca în format electronic etc.
·         Cer câteva dosare-mape cu fişe pe teme cum „Amânarea, hoţul timpului sau diferenţa specifică a omului”. Şi eBook Reader-ul  Pocketbook.
·         Îmi trebuie şi nişte cărţi:
Emil Cioran, Căderea în timp,
-   Gabriel Liiceanu, Apocalipsa după Cioran,
-   Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran
·         Vreau să scriu despre ideile lui Cioran referitoare la importanţa bolii în condiţia omului.

Ora 12:27 (Oana, Facebook, privat):
·         Ce faci? Ţi-a fost rău? Ce s-a întâmplat, că te caută Valentina disperată! Eu am plecat [din Bucureşti].

Ora 13:30:
·         Doamna Ş., soţia bolnavului de leucemie M.Ş., povesteşte cum, în perioadele în care soţul său se află acasă, îl îndeamnă „Să nu pună mâna pe nimic!” pentru a nu risca. Îl surprind pe dl. M.Ş, un om cu simţul umorului, spunându-i şoptit soţiei: „Nici pe tine?” Nu-mi pot stăpâni râsul în hohote!

Ora 14:
·         Comunic, în sfârșit, lista cu materialele necesare; Maria este supărată de întârziere.

Ora 15:27: (Ana, Facebook, privat):
Ce faci, tată? Vrei să-ţi cumpăr o revistă de rebusuri? Ceva?

Ora 17:23: (Oana, Facebook, privat):
Ce faci, tată?
Din ce cauză a scăzut aşa [potasiul]? Ce-l atacă? Cred că e un efect al tratamentului, căci şi colegii dumitale au aceeaşi problemă.
Ai mâncat bananele?
Hai, că-ţi vin musafirii! Să faci poze, ca să-i văd şi eu!

Ora 18:30 (Marian şi Ana în vizită la mine, la spital).
·         Copiii mă îmbrăţişează, mă întreabă cum mă simt.
·         Evident că Marian este mai puternic impresionat de imaginea, de situaţia mea, deşi se străduieşte din răsputeri să nu se trădeze. Nu m-a mai văzut de un timp considerabil.
·         Mă întreabă ce posibilităţi există de îmbunătăţire a tratamentului, a şanselor. Vrea să mă ajute cu bani în acest sens.
·         Simt revolta lui interioră faţă de ceea ce mi se întâmpla, mă doare durerea lui de fiu.
·         Dar căutările lui mă şi amuză un pic, prin naivitatea lor. Îi explic: tratamentele sunt standardizate, nu sunt în dependenţă strictă de veniturilor bolnavilor. Oricât de bogat ar fi un bolnav, nu poate cumpăra vindecarea sa certă de leucemie.
·         Copiii îmi cumpără de mâncare, de la un magazin din curtea spitalului. Inclusiv ficaţi, cu mult colesterol, probabil. Mănânc tot ce-mi cer ei.
·         Marian află, telefonic: mama lor este aproape de finalul cursei cu autobuzul de la Slobozia.
·         Le spun să meargă s-o ia de la autogară, cu maşina lui Marian.

Ora 20: 30:  (Ana, Facebook, privat):
·         - Pentru mâine, ce vrei să-ţi aducă mama, ce vrei să mănânci, în afară de borş?
·         -  Fasole iahnie, fără gaze, cu gust plăcut din condimente naturale. Un borcan de 800 g. Pentru mai multe zile, nu mai vreau carne!


Ora 11:30
          Ascult, în căştile laptopului, muzică de Gheorghe Iovu: terapie, înălţare.


Şi a fost marţi, 27 iunie 2017.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Jeni Anghel Sulima - fidelă consilieră a mea


                Aici unde sunt internat, secţia Hematologie din cadrul Spitalului Fundeni, cu diagnosticul de leucemie acută, am citit o broşură intitulată „Poveşti spuse de optimişti ca s-ajute pesimiştii”, broşură editată de „Asociaţia Română Împotriva Leucemiei”. Am fost surprins găsind în această broşură confesiunea profesoarei Eugenia Anghel Sulima, colegă cu mine la Liceul Tehnologic „Alexandru Ioan Cuza” din Slobozia, care, în baza experienţei sale de câştigătoare în lupta cu leucemia, mă consiliază în mod fidel. Am acordul său pentru a publica această confesiune.
                „De Crăciunul anului 2006 am aflat că am o tumoră de foarte mari dimensiuni şi că trebuie să plec de urgenţă la un spital din Bucureşti. Am fost diagnosticată cu limfom non Hodkin în anul 2007, la vârsta de 31 de ani. Pe 3 ianuarie am plecat spre spital şi pe 5 ianuarie am aflat că am cancer. Medicii şi familia mi-au ascuns faptul că tumora mă omoară pe zi ce trecea şi asta m-a ajutat să nu pic moral de tot. Ştiam ce însemna, pentru că tatăl meu suferea de aceeaşi boală şi cu doar 2 ani înainte studiasem boala. Am plâns, am ţipat, i-am spus mamei cu ce haine să mă îmbrace la înmormântare…
                Dar după 2 luni am început să văd că tumora cedează şi m-am mai liniştit. Am luptat pentru viaţa mea. Am făcut 8 cure cu CHOP + Mabthera şi apoi 2 ani şi 4 luni tratament cu Mabthera pentru consolidare a remisiunii. Sunt în remisiune completă din noiembrie 2007 şi am adus pe lume o fetiţă. Pe 10.01.2007 eram pe masa de operaţie pentru biopsierea tumorii şi pe 10.01.2014 eram tot pe masa de operaţie pentru a aduce pe lume o viaţă.
                Ce m-a ajutat? Dumnezeu, familia, prietenii şi soţul meu, care atunci era doar prietenul meu şi care a renunţat la viaţa şi visurile lui de atunci pentru a fi alături de mine.
Merită să lupţi, pentru că viaţa este frumoasă, cu bune şi cu rele!”

Jeni Anghel Sulima

Despre itinerarul meu patologic complex şi evoluţia de la suferinţa psihică acută, la ataraxie


                Anul 2013 a fost anul în care am început să mă confrunt cu maladii majore. Mai întâi am devenit conștient de hipertensiunea arterială. Cardiologul a descoperit, însă, că sufăr şi de boala de nod sinusal, motiv pentru care mi s-a implantat un stimulator bicameral permanent. Ca să fie masa bogată, mai am şi o valvă care nu se închide complet, şi o aortă dilatată, cu risc de a plesni.
                În 2017 a trecut pe primul loc adenocarcinomul prostatic (cancerul la prostată). Mi s-a recomandat operația de prostatectomie radicală („scoaterea bombei”). După operaţie, analiza histo-patologică a arătat că nu  a fost un cancer  „încapsulat” în prostată, ci un cancer „invaziv”, care a depășit zona prostatei. Oncologul mi-a prescris un tratament hormonal, cu rostul de a anihila hormonii care generează cancerul în prostată, dar şi o posibilă radioterapie în zona afectată de cancer.
                Am mers la clinica Gral, pentru a se stabili dacă radioterapia este indicată în cazul meu. Medicul, citind rezultatele analizei sângelui, a spus că în cazul  meu radioterapia este contraindicată. Mi-a recomandat să fiu examinat de un medic hematolog. Rezultatele analizei sângelui erau atât de rele, încât mi s-a propus repetarea analizei, în baza presupunerii că în prima analiză s-au strecurat erori de laborator. Repetarea analizei a confirmat rezultatele primei analize. Diagnosticul prezumtiv a fost de leucemie acută şi  a fost confirmat de analizele din cadrul secţiei de Hematologie din incinta Spitalului Fundeni, unde sunt internat.
                Toată perioada de la momentul în care am aflat că am cancer la prostată, până la aflarea diagnosticului de leucemie acută şi puţin după, a fost pentru mine încărcată de stres, de șocuri psihice. Nu ştiu dacă şi, eventual, în ce măsură operația de la prostată a contribuit la declanșarea leucemiei, dar spaimele, stresul, cu mare probabilitate, au contribuit.
                Situaţia mea este dificilă: probleme cardiace, cancer de prostată operat, dar deja invaziv, şi leucemie. Aici sunt tratat pentru leucemie. Până acum nu am beneficiat de consultații din partea unor medici specializați pentru toate maladiile mele. În atenția medicilor se află copacul, nu pădurea. Cum se ştie, tratamentul leucemiei este dur, are şi efecte utile, dar şi efecte dăunătoare. Alternativa este tratamentul naturist, dar acesta este mai controversat: nu există „protocoale” de tratament validate în mod științific, există modalități de tratament propuse de diferiți terapeuți, care sunt uneori opuse, există şi şarlatani care vând iluzii unor oameni bolnavi care-şi pun speranţa în ei.
                Deşi situaţia mea organică este dificilă, starea psihică este bună. Încerc să obțin ataraxia (netulburarea), recomandată de stoici. Sunt înconjurat cu multă dragoste de membrii familiei, cărora le datorez un comportament demn. Sunt plăcut impresionat şi de sprijinul primit din partea prietenilor, a colegilor, a cunoștințelor. Încerc să valorific această experienţă  tristă de viaţă prin scris, cu un mesaj umanist. Unii gânditori susțin că suferinţa este o sursă autentică pentru creaţie. Nu sunt în deplin acord cu ei. Suferinţa psihică, în forma ei acută, este paralizantă, cel puţin pentru mine. Poţi crea numai în stadiul în care reușești să-ţi subordonezi această suferință, în stadiul în care obții o anume liniște sufletească.

Sunt conștient că echilibrul acesta sufletesc, în care mă aflu, poate să se strice în viitor. Suferinţele intense pe care le implică tratamentul, insuccesele posibile ale acestui tratament, iminența morţii într-un timp surprinzător de scurt ar putea strica echilibrul. Dar experiențele trecute, lectura unor texte şi vizionarea unor filme adecvate acestei problematici m-au pregătit într-o măsură considerabilă pentru a mă confrunta cu factorii producători de dezechilibre psihice. 

marți, 13 iunie 2017

Genocidul "democratic"

                Ar fi interesant de studiat analizele statistice de după 1989 privind mortalitatea populaţiei, în comparaţie cu analizele de dinainte de 1989.
                Ca pacient aflat în situaţia care ar putea fi exprimată prin cuvintele „azi mi-e mai bine decât mâine şi mai rău decât ieri”, pot spune că sistemul medical al României este grav avariat, ca şi România în ansamblul ei. Presiunile celor puternici, din afara  ţării, sunt pentru sporirea cheltuielilor pentru înarmare, nu pentru îmbunătăţirea sistemului medical. Fericiţi sunt cei care au doar o boală! Cei care suferă de mai multe maladii trăiesc în modul tragic consecinţele avariei sistemului medical.
                În vechiul regim, în perioada funcţională a lui, ca pacient aveai şansa de a fi internat într-un spital, beneficiind de consultaţii multiple, din partea unor medici de diferite specialităţi. Acum pacientul este investigat şi tratat din perspectiva îngustă a specialităţii unui anumit medic. În plus, există şi aspectul negativ că medicii performanţi sunt suprasolicitaţi de un număr mare de pacienţi. Într-un anumit moment, determinat uneori şi de interese pecuniare, poţi să devii pentru medicul curant un caz închis, nu-l mai interesează ce se va întâmpla cu tine după ce el declară că a făcut tot ce putea face.  Nimeni nu vede pacientul ca întreg, ca sistem.
                Ca bolnav, simţi dureros diferenţa dintre opiniile medicilor referitoare la diagnostic şi tratament, opinii care sunt uneori opuse, simţi lupta orgoliilor acestor medici. Un medic urolog mi-a prescris un medicament într-o anumită doză, oncologul mi-a prescris acelaşi medicament în altă doză. Când mi-am exprimat nedumerirea, oncologul mi-a spus: „Da’ ce, eu mă bag peste bisturiul lui?” Un oncolog mi-a spus că situaţia în care mă aflu este bună, sub tratamentul prescris, şi că n-o să mor de cancer. Dar eu am semne că noi zone ale corpului meu sunt invadate de cancer. Am cerut noi analize, iar rezultatele au fost rele. Un medic radioterapeut mi-a spus că el n-a mai văzut un rezultat cu un număr atât de mare de leucocite (125 de mii). Ipoteza lui a fost că există o puternică infecţie în corp. Alt medic a exprimat opinia că nu poate fi vorba de infecţie, căci în caz de infecţie numărul leucocitelor ar fi fost de cel mult 20-30 de mii, iar dacă repetarea analizei confirmă numărul foarte mare de leucocite, e de presupus o boală a sângelui, de aceea va fi nevoie de control hematologic.
                Mâine voi merge, printr-o relaţie, într-un alt spital, pentru repetarea analizelor.

                Să fiţi sănătoşi şi să nu aveţi nevoie de serviciile sistemului medical romînesc!

duminică, 11 iunie 2017

Fiinţarea întru sfârşit


                Heidegger spunea că moartea nu este un „a-fi-la-sfârşitul-vieţii”, ci este o „fiinţare-întru-sfârşit”. Din primul moment al fiinţării noastre suntem „aruncaţi în moarte”, moartea este o prezenţă permanentă în fiinţarea noastră.
                Textul meu este, în raport cu cel al lui Heidegger, vulgarizator, dar, în deosebire de discursul abstract al filozofului german, textul meu este bogat în trăiri.
                Cea mai veche amintire a mea constă în nişte senzaţii şi percepţii al căror sens l-am dobândit ulterior, inclusiv din discuţii cu membri ai familiei. Cineva (probabil un părinte) mă ţinea în braţe, apoi m-a aşezat pe o masă. Simţeam o durere îngrozitoare în zona anusului, pentru că-mi „ieşise dosul”, iar rudele se străduiau să-l bage la locul lui, folosind săpun. Mama mi-a spus că o infirmieră i-ar fi recomandat să-mi dea sulfamidă, dar să nu-mi dea apă. Nu ştiu care dintre ele a greşit, dar rezultatul a fost că mi s-au blocat rinichii. Internat într-un spital din Bucureşti, mi s-au dat urgent multe lichide. Şi m-am încăpăţînat să trăiesc. Pentru cei care nu înţeleg ce vreau să spun: oamenii care cred că pot face orice în prezenţa unui pui de om, argumentând că este mic şi nu ştie nimic, greşesc. Copiii memorează imagini a-l căror sens îl dobândesc ulterior. I-am povestit surorii mele mai vârstnice cu nouă ani o scenă al cărei sens şi termeni necesari pentru a o relata le-am dobândit ulterior, scenă în care am fost implicat eu, sora şi o prietenă a ei. Scena era de o aşa intimitate încât nu putea fi povestită altei persoane. Sora a fost uluită, căci eu nu  aveam nici măcar un an!
                Când aveam 16 ani, aveam tot felul de nelinişti şi de reacţii ciudate. De exemplu, nu puteam suporta ticăitul ceasului, căci mi se părea că sunetul se amplifică până la valori care mi-ar fi făcut să explodeze creierul. Am fost internat în Spitalul „Gheorghe Marinescu”. Tratamentul consta în injectarea de doze progresive de insulină pentru a provoca pre-come şi come, şocuri insulinice prin care medicii credeau că mă pot vindeca de anxietăţi. Din pre-come eram scos cu zahăr, introdus pe cale orală, iar din come eram scos prin injectarea de glucoză. Într-un anume sens, am murit şi am înviat de mai multe ori. Ştiu cum e moartea, ca inactivitate a creierului: este ca atunci când nu fuseserăm „concepuți”. Perioadele de revenire din comele induse prin injecţii cu insulină erau un fel de parcurgere accelerată a fazelor din evoluţia psihicului meu de la etapa intrauterină, până la vârsta de 16 ani. Nu pot concepe o viaţă de după moarte, ea nu poate fi decât obiect de credinţă.
x

                 O altă amintire despre tovărăşia morţii este din vremea în care eram, deja, profesor la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”. Un medic orelist mi-a spus că am „noduli” pe corzile vocale. Ipoteza că am cancer m-a răvăşit. Am fost internat la Spitalul de fono-audiologie „Hociotă”. Din fericire, nodulii nu au fost de natură canceroasă, iar tratamentul a constat… în injectarea de insulină, pentru a-i face să se resoarbă. În schimb, am văzut acolo tragedii care m-au afectat grav, am văzut oameni bolnavi de cancer cărora li se extirpau laringele şi li se făcea un orificiu în beregată, prin care respirau. În momentul în care eu eram externat, era internat un fost coleg de liceu, M., care a lucrat ca depanator de televizoare. Abia mai putea scoate nişte sunete, ca un fel de şoapte: „Au zis că vor să-mi facă o supapă d-aia aici!” Cu greu, i-am spus nişte minciuni încurajatoare. M-a impresionat soţia lui: când el o privea, ea avea pe faţă un zâmbet artificial, lipit; când n-o privea, pe faţa ei citeam o durere imensă. M. a mai trăit doi ani după operaţie.
x

                În anul 2013 am aflat că am „boală de nod sinusal”, adică acel centru nervos care comandă bătăile inimii, fiind deteriorat, uită, când şi când, să de-a comandă inimii să bată. Monitorizarea cu un aparat special (holter) a arătat că în timpul nopţii inima mea făcea pauze de până la 7 secunde. Mi-am amintit atunci că, de cel puţin două ori, în timpul somnului, am simţit căderea în moarte, ca în timpul comelor induse cu injecții insulinice. Probabil că undeva rămânea un centru de veghe care dădea alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Când cardiologul m-a anunţat, prin telefon, că există riscul să mor în somn, eram la piaţă. Am fost şocat. Era vineri; până luni, când am mers la medic, nu am mai putut dormi, de teamă că aş putea muri în somn. Soluția medicală a fost implantarea unui stimulator cardiac permanent. Asta a fost o altă experienţă în care am simţit că Moartea mă însoţeşte.
                De vreun an şi jumătate a apărut şi cancerul în fiinţarea mea. Mi s-au irosit unele şanse de vindecare şi din vina mea, dar şi din cauza incompetenţei şi a dezinteresului unor medici. Acum sunt în stadiul în care ei spun că nu voi muri de cancer, ci de altă boală. Există, însă, semne în corpul meu care par să confirme ipoteza mea potrivit căreia cele trei biopsii şi operaţia de prostatectomie radicală au iritat cuibul de viespi, celulele canceroase, care au început să invadeze şi restul corpului. Ieri-noapte au început dureri în partea stângă, jos, sub coaste, acolo unde, cu mulţi ani în urmă, m-au lovit cu picioarele nişte bestii cu nume de oameni. M-am palpat şi am simţit că a crescut ceva acolo, care doare. Mâine voi merge, din nou, la un oncolog, la Bucureşti, care ar trebui să spună dacă este nevoie de radioterapie. Îmi pare tare rău că prin spovedaniile mele îi fac pe copiii mei să sufere. Dar acesta este şi un mod de a-i obişnui cu gândul că nu sunt nemuritor.
                Da, Moartea este o fiinţare-întru-sfârşit. Încerc să fiu un companion demn al acestei Doamne, dar nu reuşesc întotdeauna.

x



marți, 6 iunie 2017

Cancer în stadiul III

Analiza histo-patologică, p.1



Analiza histo-patologică, p.2


Testul PSA, 30 mai 2017



GÂNDURI

Care vă pricepeţi daţi-vă cu părerea. Cât mai am de trăit?
Din câte înţeleg, acesta este penultimul stadiu.
Totuşi, rezultatul testului PSA, după operaţie, este de 0,076.
În schimb, simt tot felul de semne alarmante în diferite zone ale corpului.
Medicii şi cei din familie mă înconjoară cu tăceri sau cu neadevăruri binevoitoare (minciuni protectoare).

EFEMERITATE:

"Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!"
"Din codru rupi o rămurea.
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea?"

ÎNDEMN LA DEMNITATE:

"Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit."

UNA CARE MI SE POTRIVEŞTE:

"Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor."


Mă întristează şi nefericirile celor din jur. Nu este zi în care să nu aflu că o cunoştinţă a mea are cancer. Azi, când am fost la policlinică, m-am întâlnit cu un fost consătean, un om mult mai tânăr decât mine. Are cancer în stadiul IV. Are o tăietură mai mare de 20 de centimetri în zona ficatului. Spunea că trei medici, de la trei spitale, în mod independent, i-au recomandat operaţia, prin care i-a fost extirpată o tumoare (unii spun "tumoră", dar eu am văzut că în DEX forma corectă este tumoare). Analiza histopatologică a arătat că are cancer la ficat. Bolnavul mi-a mai spus că are şi hepatită de tip C. Când a văzut rezultatul analizei histopatologice, medicul care l-a operat părea mirat: "Nu se poate, domnule, eu am scos ficatul şi am văzut că nu e cancer!"

L-am întrebat pe fostul meu consătean dacă îl deprimă situaţia în care se află. Mi-a spus că nu. Părea să fie resemnat: "Ori că plâng, ori că nu plâng, nu pot influenţa rezultatul." Dar eu cred că numai oamenii care sunt "sfinţi" (cum ar spune Ţuţea), adică oamenii cu adevărat religioşi, care cred într-o altă viaţă, după moarte, şi oamenii care au sentimentul că şi-au îndeplinit rostul în viaţă sunt liniştiţi în faţa morţii. Eu nu sunt nici sfânt, nu am nici sentimentul că am realizat tot ceea ce era important să realizez în viaţă. Boala asta m-a surprins nepregătit. Mă obsedează ideea că nu am făcut destul de mult bine oamenilor pe care i-am cunoscut, în primul rând celor din familia mea.

E ceva egoist în faptul că mă confesez: eu îmi micşorez tensiunea sufletească negativă (am învăţat asta de la un maestru, Emil Cioran), dar îi încarc pe alţii cu energie negativă. Ar trebui să scriu numai pentru oameni puternici şi care nu se angajează profund-empatic. De aceea , am scris pe blog: 
"Avertisment: lectura acestor texte vă poate afecta grav!"

Nevastă-mea m-a certat pentru postarea de mai sus. Dar eu, când am decis să fac publică experienţa mea de canceros, m-am gândit că este şi un soi de ipocrizie în a ascunde această realitate. Şi poate că aceste confesiuni ar putea să folosească unor cititori. Dacă nu aş fi evitat, prin efectul instinctului de autoprotecţie, să reflectez asupra unor cazuri similare, poate că acum aş fi fost pregătit sufleteşte pentru confruntarea cu propria mea situaţie limită. Cu puţine excepţii, cum a fost situaţia în care am fost suspect de cancer la laringe, până acum boala, moartea, situaţia limită au fost pentru mine doar teme abstracte, de reflecţie detaşat-filozofică. Consăteanul despre care scriam îmi spunea că vede multe filme comedii. Nu ştiu dacă fac bine, dar eu nu fac cum mi se recomandă. Încerc să lupt cu inamicul din corp şi din suflet tocmai înghiţind doze mici de otravă sufletească: văd filme despre oameni bolnavi de cancer, citesc cărţi de felul "Pavilionul canceroşilor" şi scrieri ale lui Cioran, Kierkegaard, Nietzsche. Cândva, am avut o experienţă tristă: am fost deprimat, citind din Nietzsche fără spirit critic. Acum o fac cu spirit critic. De exemplu Cioran mi-a devenit antipatic prin nihilismul etalat în scrierile sale, prin cochetăria cu ideea de sinucidere, dar în realitate, potrivit propriei lui mărturisiri, a fost un "parazit", care a supt din viaţă cât a putut, în primul rând şi-a hrănit narcisismul intelectualist. Din scrierile sale reiese că prin insomniile lui, prin nihilism se considera omul care a avut acces la esenţa lumii şi a condiţiei umane, ceea ce este o formă de infatuare.

duminică, 4 iunie 2017

Indivizi bolnavi, într-o societate bolnavă


                Ieri, pe când îmi realizam programul de mişcare zilnică, m-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală din ciclurile primar şi gimnazial. Fără să scoată o vorbă, şi-a dus mâna la gât, apoi mi-a arătat cinci degete. Am înţeles că are cancer în gât şi că mai are de trăit cinci luni. Ca o formă de compasiune, i-am spus că şi eu am cancer, de origine prostatică. Pe când mă întorceam acasă, am ajuns în dreptul unei bănci pe care ședeau o altă fostă colegă de şcoală şi mama ei. Mama avea o rană pe faţă. Am aflat că e cancer de piele. S-au înmulțit cazurile de cancer precum ciupercile otrăvitore după ploaie. Şi de-ar fi doar cancerul!
                Indivizi bolnavi, trăim într-o societate alienată, o societate bolnavă, grav afectată de criza valorilor. Un viciu fundamental al societăţii de tip capitalist este acela că profitul, banul constituie o valoare mai presus de om. Oamenii înşişi devin marfă: funcţionarii se vând prin corupţie, femeile se vând prin prostituţie, fotbaliştii sunt vânduţi la bucată, se vând organe vitale sau chiar oameni întregi (copii, adulţi) pentru a oferi piese de schimb pentru corpurile bolnave ale unor bogătani.
                Sistemul medical, ca subsistem al macro-sistemului bolnav, este şi el bolnav. Sectorul de stat (public) al sistemului medical suferă nu doar prin faptul că este subfinanţat, printr-o politică de tip genocid, dar suferă şi prin faptul că este parazitat de indivizi care nu mai au nicio legătură cu ”jurământul lui Hipocrate”, indivizi care se uită la bolnav ca la un portofel, indivizi interesaţi să redirecţioneze bolnavii către sectorul privat, care face o concurenţă neloială celui de stat.
                Anul 2013 a fost anul în care a început procesul de deteriorare majoră a stării mele de sănătate. Am aflat că sufăr de „boală de nod sinusal” şi că este nevoie să mi se implanteze un stimulator cardiac. Într-un renumit spital bucureștean, mi s-a spus că mi se va implanta un stimulator cardiac în baza asigurării prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. După un sfert de oră medicul s-a întors şi mi-a spus că nu au „stimulator cardiac de la stat”, dar că există posibilitatea să mi se implanteze un astfel de stimulator într-o clinică privată, de către un medic din spitalul bucureştean la care m-am referit. Ştirea m-a lovit în moalele capului, căci eu nu aveam banii necesari, 80 de milioane de lei vechi! Fiul meu s-a oferit să plătească el, din economiile pe care le făcuse pentru cumpărarea unui apartament. Am plâns de supărare, dar şi de recunoştinţă. Atunci m-am întrebat pentru prima oară de ce-mi opreşte statul, lunar, din salariu, câteva milioane de lei vechi pentru asigurare de sănătate?! Cu greu am putut restitui banii, fiului meu.
Apoi a venit cancerul de prostată. Bolnavii de cancer ştiu cât de stresantă, cât de dureroasă este dificultatea alegerii, ca neştiutor, a celei mai bune variante pentru tine, ca bolnav de cancer. Influenţat de declarațiile unor pacienţi, l-am rugat să mă accepte ca pacient pe un urolog de la acelaşi renumit spital bucureștean. Am pierdut câteva săptămâni până s-a hotărât să-mi spună că nu mă tratează, pentru că sunt deja pacientul unui alt medic, coleg cu el. L-am căutat într-o clinică privată, unde oferea consultații, şi m-a primit cu braţele deschise. Deşi i-am prezentat documente din care se constata că am avut PSA 110 şi scor Gleason 7, mi-a recomandat „scoaterea bombei”, adică prostatectomie radicală. Pentru a obţine banii necesari pentru operaţie (200 milioane lei vechi), soţia a vândut pogonul de pământ moștenit, iar „copiii” şi un ginere au contribuit cu restul de bani. Imediat după operaţie, medicul a spus membrilor familiei că rezultatul este „neaşteptat de bun”. Ce era să spună, că a recomandat operaţia pentru că motivaţia pecuniară era puternică? Când fiică-mea i-a comunicat rezultatul analizei histo-patologice, din care rezultă că e un cancer deja invaziv, răspunsul medicului a fost altul: „Păi era de aşteptat!” Acum sunt „beneficiarul” urmărilor a trei puncţii-biopsii şi ale unei operaţii chirurgicale care au iritat celulele canceroase, precum iritarea unui cuib de viespi. Un oncolog mi-a spus că este necesară radioterapia, dar există o lungă listă de aşteptare a bolnavilor, căci mijloacele tehnice pentru radioterapie, din ţara asta, acoperă doar 28% din cereri!
Până la Dumnezeu, ca Ultima Speranţă, bolnavul de cancer se agață şi de speranţa în terapia alternativă, naturistă. O simplă căutare cu Google pentru „leacuri naturiste pentru cancer” va oferi o sumedenie de pagini în care oameni lipsiţi de scrupule vând iluzii.  
Aşa afli că „Exista însă un leac miraculos care, în termen de 16 ore, ucide 98% din celulele canceroase! Şi poate fi folosită pe toate tipurile de cancer. Este vorba de artemisinina, o substanță izolata din planta denumita Peliniță (Artemisia annua L.) (…). În trecut, aceasta plantă a fost folosită drept tratament puternic contra malariei, dar acum, prin diferite studii, s-a aflat ca ea poate fi folosită împotriva cancerului. Însă nu singură. Amestecarea cu fier pare a fi cheia problemei, pentru că artemisinina, utilizată doar singură, reduce celulele canceroase cu doar 28%. Aşadar, când pacienților li s-a oferit un supliment de fier, artemisinina a devenit extrem de eficientă şi capabilă să țintească celulele canceroase, lăsându-le neatinse pe cele sănătoase.” Căutând, am aflat că 90 de capsule de „Artemisinin” costă 237 lei. La acestea se adaugă costurile exorbitante ale produselor cu care trebuie asociat.
Tot aşa afli că lămâile congelate sunt un leac miraculos contra cancerului, căci „acidul citric este de 10.000 de ori mai eficient decât Adriamycin, un medicament folosit la nivel mondial ca tratament chimioterapeutic pentru a împiedica răspândirea cancerului.” Şi aşa mai departe.
Mă uit în punga mea cu „leacuri” (de „vindecare” a cancerului, ori de „întărire a sistemului imunitar”) şi văd recolta speranţei de dimensiunile prostiei:  Cancerex, Prostatostem, Imunostim, Septilin, Proprin V, Turmeric etc.

Într-o societate fundamentată pe principii umaniste aceste minciuni mercantile ar fi cenzurate. Dar în această societate capitalistă, în care profitul este mai presus de om, minciunile ne agresează în mod legal, sub forma reclamelor care promit minuni. În această societate bolnavă, noi, ca indivizi bolnavi, suntem striviți între industria farmaceutică fundamentată pe principiul profitului maxim şi imediat şi vânzătorii de iluzii „naturiste”, şi ne prăpădim, cu ultimele șanse de supraviețuire irosite. 


duminică, 28 mai 2017

Alexandr Soljeniţîn - Pavilionul canceroşilor (note de lectură)


1.       Despre roman şi autor

                Romanul Pavilionul canceroşilor a apărut în Franţa, la editura Juillard, în 1968. În 1970 Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură lui Soljeniţîn, datorită acest roman, cu motivarea: „pentru forţa etică cu care a urmat tradiţiile esenţiale ale literaturii ruse.”
                Pavilionul canceroşilor are, în plan secund, şi un conţinut ideologic, antistalinist şi anticomunist. Toate textele despre acest roman pe care le-am citit în spaţiul internetului se referă, aproape exclusiv, la acest conţinut ideologic. Sunt convins că acest conţinut a contribuit în mare măsură şi la acordarea Premiului Nobel, că doar trăim în epoca anticomunismului promovat frenetic, prin orice mijloace. Dar eu nu voi aborda acest conţinut decât tangenţial.
                Soljeniţîn (1918-2008), pe lângă suferinţele de natură politică, a fost şi bolnav de cancer la stomac (cu aproximaţie, între anii 1950-1956). Prin radioterapie, s-a vindecat de cancer. Experienţa lui de bolnav de cancer i-a fost de folos în scrierea romanului Pavilionul canceroşilor. În aceste note de lectură nu mă preocupă realizarea artistică a romanului, ci acel conţinut care justifică titlul „pavilionul canceroşilor”.
                Autorul romanului se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al lumii canceroşilor, aşa cum se prezenta ea în acea anticameră a morţii („pavilionul canceroşilor”), şi o redă artistic sub multiplele ei aspecte: boli canceroase (simptomatologie şi metode de tratament), psihologia bolnavilor de cancer, relaţii interumane (între pacienţi, între pacienţi şi medici), iubirea etc.

2.       Personajele

                Sunt eterogene, sub multiple aspecte: socio-profesional, ideologic, cultural, ca vârstă etc. Dau câteva exemple.
Rusanov este un nomenklaturist stalinist (spune că lucrează „la cadre”, în realitate era „ceva mai sus, bineînțeles”). Concepţia lui este fundamentată pe principiul stalinist potrivit căruia „Despre orice om viu se poate consemna întotdeauna ceva negativ sau dubios, dacă te apuci să cercetezi în amănunt, fiecare om s-a făcut vinovat sau ascunde ceva.” Delator, obţine locuinţa prietenului său, care este arestat în baza denunţului anonim al lui Rusanov. Are un limbaj stalinist-demagogic, el vorbeşte despre „surprinderea esenţei vieţii” în „actul eroic”, despre „mobilul oamenilor în actul eroic din producţie” sau „în actele eroice din Războiul pentru Apărarea Patriei”. Între acest limbaj şi comportamentul lui există o gravă discordanţă: Rusanov nu a fost pe front, „fiindcă era un cadru de preţ”, călătoreşte „numai în vagoanele de clasa întâi ale trenurilor rapide, cu compartimente separate”, îi provoacă scârbă tramvaiul, troleibuzul, autobuzul în care circulă muncitorii cu salopete murdare, iar în spital ar vrea veceu separat.
Oleg Kostoglotov este personajul care-l reprezintă, în bună măsură, pe Soljeniţîn. Are 34 de ani şi este o victimă a regimului stalinist. În perioada studenţiei a fost arestat şi condamnat, ca şi ceilalţi studenţi din grup, pentru că nu erau „încântaţi” de „El” (de Stalin). După ani grei petrecuți în lagăr, în prezent este „deportat pe veci”, la Uş-Terek, în Kazahstan.  
Vera Gangart este medic oncolog, de vârstă comparabilă cu a lui Oleg. Pe când era „foarte tânără, încă pe băncile şcolii” s-a îndrăgostit de un băiat, o dragoste pură, adolescentină. Ulterior el este ucis, în război, dar Vera, deşi au trecut 14 ani, încă îi este fidelă.

3.       Tragismul situațiilor bolnavilor de cancer

În roman există scene zguduitoare, în care sunt exprimate trăirile dureroase ale unor bolnavi de cancer.
O femeie are cancer uterin. Medicul oncolog, Liudmila Afanasievna Donţova, „ajunsese la concluzia că salvarea era posibilă numai prin uterectomie. (…) Bolnava, care n-avea decât vreo patruzeci de ani, izbucni în lacrimi. O lăsară să plângă câteva minute.
- Dar asta înseamnă că s-a terminat cu viaţa!... O să mă lase bărbatul…
- Păi nu-i deloc nevoie să-i spuneţi soţului ce fel de operaţie vi s-a făcut! îi explică Liudmila Afanasievna. Poate să nu afle niciodată. De dumneavoastră depinde să i-o ascundeţi.
Aflându-se acolo pentru a salva viaţa, însăşi viaţa – în clinica lor miza nu era aproape niciodată mai mică de atât – Liudmila Afanasievna era ferm convinsă că salvarea vieţii justifică orice.”
Şulubin are cancer de rect. Înainte de a ajunge în „pavilionul canceroşilor”, el a fost victima incompetenței şi a delăsării unor medici care l-au tratat de dizenterie, de hemoroizi, în loc să identifice tumora canceroasă. Între timp, cancerul a atacat şi sfincterul, de aceea „trebuie o amputare regresivă, cea ce înseamnă că scaunul va scăpa de sub control, iar anusul trebuie scos lateral, prin șold”. Bolnavul este traumatizat, gândindu-se la consecințele viitoarei operații: „Boala mea e deosebit de umilitoare. Şi deosebit de jignitoare. Iar urmările sunt cumplite. Dacă rămân în viaţă – iar acesta mai e încă un mare „dacă” – lângă mine va fi neplăcut de stat, uite, aşa cum stați dumneavoastră acum. Toţi vor încerca să păstreze vreo doi paşi distanţă. Iar dacă cineva se va apropia totuşi mai tare, eu voi fi cel care se va gândi: probabil că abia suportă, probabil că mă blesteamă. Adică, nu va mai exista nicio posibilitate de a sta în preajma oamenilor.”
Oleg suferă de seminom (cancer testicular). Este tratat prin roentgenterapie, dar, pentru a se preîntâmpina apariția metastazelor, i se administrează şi hormonoterapia. Aceasta constă în faptul că femeilor li se introduc hormoni masculini, iar bărbaților hormoni feminini. Tratamentul are, însă, şi efecte negative: inhibarea capacităților sexuale, atenuarea şi apoi dispariția libidoului, creșterea bărbii la femei şi a sânilor la bărbați. Bărbat tânăr, de 34 de ani, Oleg este puternic afectat de anticiparea acestor consecințe şi doreşte întreruperea tratamentului. „Păi mă simt rău moralmente. Mă simt rău fiindcă sunt conștient că plătesc prea scump pentru viaţă.” (…) „Mai întâi, am fost prădat de propria viaţă. Acum mi se ia şi dreptul de… a mă continua. Cine şi la ce-ar mai avea acum nevoie de mine? … Un mutilat! Să provoc milă?”

4.       Psihologia bolnavilor de cancer

Soljeniţîn este un fin cunoscător al psihologiei bolnavilor de cancer.

4.1.    Neacceptarea ideii de a fi bolnav de cancer: „Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că nu am cancer?” întreabă cu speranţă în glas Rusanov.

4.2.    Teama şi protestul
Podduev, „Nu din voință, ci din teamă se agăța, se agăța disperat de muncă, amânând cât putea operația. Voinţa lui de până atunci îl pregătise pe Podduev numai pentru viaţă, nu şi pentru moarte. Această trecere era mai presus de forțele lui, nu cunoștea căile unei asemenea treceri – şi credea că o amână prin faptul că zi de zi se scoală în zori, se duce la lucru de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar acolo asculta laudele aduse voinței sale.”
Donţova, medic oncolog, specializat în diagnosticarea şi terapia cancerului prin tehnica Roentgen, este suspectă de cancer la stomac. Calitatea de medic oncolog n-o absolvă de trăirile bolnavului de cancer. Ea protestează împotriva „nedreptății”: „Dar de ce această nedreptate, de ce trebuia tocmai pe mine, oncolog de meserie, să mă atingă o boală oncologică, când eu le ştiu pe toate, când îmi pot imagina toate efectele secundare, toate urmările, toate complicațiile?” Îi este frică să afle diagnosticul, de aceea simte nevoia „să amâne, să îmblânzească totul prin câteva zile de așteptare.”

4.3.    Speranţa într-o tămăduire miraculoasă
Soljeniţîn scrie pasaje impresionante, cu valoare aforistică, despre speranţa iraţională a bolnavilor de cancer: „Oricât am râde de miracole câtă vreme suntem puternici, sănătoşi şi fericiţi, dar când viaţa ia o asemenea întorsătură, când firul se subțiază într-atât încât numai o minune ne mai poate salva, vom crede în această unică, excepțională minune!”
Oleg a aflat de „ceaga” („burete de mesteacăn”), un fel de „tumoare” a mesteacănului cu virtuți terapeutice („cu ceaga asta se lecuiesc mujicii ruși, de vreo câteva secole încoace, de cancer, fără să-şi dea seama”). El le vorbeşte bolnavilor din salon despre ceaga şi, dintr-o dată, speranţa în faţa morţii desființează antipatiile dintre ei, determinându-i să-şi noteze cu febrilitate informațiile de la Oleg. „Unii scriau rândurile mai repede, alții mai stângaci, rugându-l câteodată să repete – astfel încât atmosfera din salon se încălzi şi deveni foarte prietenească. Cu ce lipsă de dragoste îşi răspundeau câteodată – când, de fapt, ce aveau de-mpărţit? Nu aveau decât un singur dușman – moartea, şi ce poate despărți pe acest pământ ființele omeneşti dacă tuturor le este opusă, o dată şi pentru totdeauna, moartea.”

4.4.    Căutarea sensului vieţii
Un pacient, după ce a citit o povestire a lui Lev Tolstoi, intitulată „Ce-l ţine pe om în viaţă?”, a adresat această întrebare celorlalţi pacienţi din salon. Răspunsurile lor au fost diferite:
     - Produsele. Alimentare şi industriale.
           - Salariul.
     - Aerul, apa, mâncarea.
     - Calificarea.
     - Patria, adică locurile natale.
     - Fidelitatea faţă de idee şi binele colectiv. Acesta a fost răspunsul cel mai apropiat de cel propus de autorul povestirii: „pe oameni nu-i ţine grija ce şi-o poartă sieşi, ci dragostea către ceilalţi.”
Se observă că unii respondenți nu pricep că întrebarea nu aşteaptă un răspuns biologic, ci unul etico-filozofic. „Ce-l ţine pe om în viaţă?” are înţelesul „Care este sensul, rostul în baza căruia omul decide că viaţa lui merită trăită?
                Confruntați cu probabilitatea propriei lor morţi, bolnavii de cancer din roman îşi pun în moduri diferite şi pe niveluri diferite ale reflecţiei, problema sensului vieţii lor, exprimând răspunsuri personale.
Oleg Kostoglotov  este omul a cărui concepție de viaţă este marcată de experiența de persecutat politic şi de bolnav de cancer cu șanse de vindecare. Experienţa tristă îl determină să gândească stoic: „Cu adevărat înţelept e doar acela care se mulţumeşte cu puţin.” „Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.” El îşi propune „Să nu aștepte nimic de la viitor – nimic mai bun!” şi să se bucure de ceea ce are. Şi totuşi anumite așteptări mai are de la viaţă: „Acum – numai de-ar suporta până la capăt tratamentul! De-ar scăpa din cleștii ăștia ai roentgeno-terapiei, ai hormonoterapiei, fără să degenereze cu totul. Să-şi păstreze cumva libidoul şi ce se mai cuvine să aibă omul! Fiindcă fără asta, fără asta… Şi să plece la Uş-Terek. Şi să nu mai rămână holtei! Să se însoare!”
Vadim Zaţîrko este un geolog de 26 de ani care ştie că este bolnav de melanoblastom la picior, un cancer pentru care nu există leac, şi că mai are de trăit doar câteva luni. El îşi pune cu acuitate problema sensului vieţii care i-a rămas de trăit: „Pentru mine acum nu mai contează decât ce mai apuc să fac. Doar trebuie să fac şi eu ceva pe lumea asta!” La întrebarea „Ce-i ţine pe oameni în viaţă?”, Vadim răspunde: „Creaţia!” Speranţa lui este de a mai trăi suficient pentru a lăsa omenirii o nouă metodă de descoperire a zăcămintelor polimetalice, prin prezenţa apelor radioactive.
Asea, o fată de 17 ani, la întrebarea „pentru ce trăieşte omul?”, răspunde ferm: „Bineînţeles că pentru iubire!”
Canceroșii Oleg şi Vadim, dar şi doctorițele Donţova şi Vera îşi pun problema dacă viaţa merită să fie salvată plătind orice preț. Cu alte cuvinte, viaţa este un scop în sine? Sensul vieţii este viaţa însăşi? Bolnavii au îndoieli, doctorițele gândesc în conformitate cu codul lor deontologic. Donţova „era ferm convinsă că salvarea vieţii justifică orice." Oleg se întreabă: „care e, totuşi, preţul cel mai înalt al vieţii? Cât poţi plăti pentru ea şi cât nu poţi?” Modul cum sunt învăţaţi copiii la şcoală, „Lucrul cel mai de preţ pe care-l are omul este viaţa; ea nu ne este dată decât o singură dată.”, nu-l satisface, prin concluzia pe care o justifică: „trebuie să te agăţi de viaţă cu orice preţ.” Oleg a înţeles, din lagăr, că „trădarea, distrugerea unor oameni buni şi neajutoraţi este un preţ prea mare, viaţa noastră nu-l merită.” El se întreabă dacă nu cumva şi acceptarea consecinţelor hormonoterapiei este un preţ prea mare pentru a salva viaţa: „Să-ţi pierzi capacitatea de a simţi cine-i bărbat şi cine-i femeie – oare nu este un preţ cam prea piperat?” Sub influenţa frivolei Zoia, infirmiera care-l vrea ca bărbat întreg, deşi ştie, ca studentă la medicină, care sunt consecinţele asupra vieţii lui, Oleg este tentat să întrerupă hormonoterapia, dar dragostea faţă de platonica Vera, pentru care viaţa lui este mai presus de capacităţile lui sexuale, îl determină să accepte plătirea acestui preţ, continuarea tratamentului hormonal.

5.       Iubirea
Chiar şi în această anticameră a morţii, pavilionul canceroşilor, dragostea încolțește.

5.1.    Diomka şi Asea
O situaţie tragică sublimează într-o scenă de iubire emoționantă pentru cititor. Diomka (16 ani) şi Asea (17 ani) sunt doi tineri bolnavi de cancer. Ea are cancer la sân şi urmează să i se extirpe sânul bolnav. Iată scena:
Asea:
"O să mi-l taie!... Şi plângea, plângea. (…) De-ce-să-mai-tră-ie-esc? Plânse ea. De ce? (…) Ci-ne-o-să-ai-bă-a-cum-ne-vo-ie-de-mi-ne? (…) Cui îi trebuie una cu un sân?! Cui?! La şaptesprezece ani! (…) Cum o să mă duc acum la plajă?! exclamă ea, împunsă de un gând. La plajă!! Cum o să fac baie?!"
Diomka:
"Ştii, dacă nu te ia nimeni… (…) să ştii că eu mă însor oricând cu plăcere cu tine, să ştii asta…"
Asea:
"Ascultă, Diomka! (…) Tu eşti ultimul care-l mai poţi vedea şi-l poţi săruta! Nimeni n-o să-l mai sărute niciodată! Diomka! Hai, sărută-l măcar tu! Măcar tu!"
Ea îşi trase în părţi halatul, care oricum nu mai voia să stea adunat şi, plângând şi gemând se pare din nou, trase de-o parte răscroiala liberă a cămăşii şi de acolo răsări micul ei sân drept, condamnat la tăiere. (…) Asea îl aplecase foarte aproape de capul lui şi continua să-l ţină aşa.
"Sărută-l! Sărută-l! îi cerea ea."
[Diomka] trăgând în piept căldura sânului, dăruită lui, începu să împungă, ca un purceluş, recunoscător şi încântat, cu buze repezi, toată suprafaţa asta rotunjită şi grea, suspendată deasupra lui, care-şi păstra eterna formă şi nu s-ar fi putut nici desena, nici modela una mai lină şi mai frumoasă de-atât.
[Asea]:
"Ai să ţii minte? Ai să-ţi aduci aminte că a existat? Despre cum este acum?" Lacrimile Asei îi picurau pe capul tuns.
Ea nu-l luă, nu-l îndepărtă, iar el se întorcea din nou la acea îmbujorare şi-o atingea moale cu buzele, aşa cum viitorul ei copil n-o va face niciodată cu acel sân. Nimeni nu intră şi el sărută peste tot această minune de deasupra sa.
Astăzi o minune, iar mâine la coş.

5.2.    Oleg şi Vera (Vega)
Reîntoarcerea la viaţă a lui Oleg, prin succesul tratamentului care i se administrează, se manifestă şi prin iubire. Oleg şi Vera par a fi sortiţi unul pentru celălalt. Prin hormonoterapie, el riscă să devină un castrat chimic. Ea este o femeie deosebită, cu o concepţie specială despre relaţia dintre bărbat şi femeie: „Supermasculii lui Hemingway sunt fiinţe care nu s-au ridicat până la om (…). De cu totul altceva are nevoie o femeie de la un bărbat: de o tandreţe atentă şi de sentimentul că este apărată de pericole, că se află în siguranţă. Şi tocmai alături de Oleg, aşa cum era el, lipsit de drepturi, lipsit de orice importanţă socială, se simţea Vega apărată.” După 14 ani de fidelitate faţă de un băiat mort, Vera se simte atrasă de un bărbat. Oleg o iubeşte şi el. În situaţia în care Kostoglotov urmează să fie externat, Vera, în mod timid, îi propune să locuiască un timp la ea. Dar Oleg, după ce într-un tramvai aglomerat, cu corpul lipit de al unei tinere femei, are confirmarea că doar libidoul  ( dorinţa sexuală) i-a mai rămas, decide să nu meargă la Vera, trimițându-i, în schimb, o scrisoare, cu justificarea: „între noi ar fi început ceva neadevărat, ceva pus la cale artificial! (…) veţi binecuvânta ziua în care nu mi-aţi împărtăşit soarta.” Deşi ştie că el şi Vera „Se înţeleseseră atât de înălţător că, pentru ei, comunicarea sufletească e mai preţioasă decât oricare alta.”, Oleg are sentimentul că-i pretinde Verei mai mult decât îşi pretinde sieşi, ceea ce îi apare ca un fel de înşelătorie.

6.       Finalul optimist
Oleg Kostoglotov este externat din pavilionul canceroşilor, cu sănătatea redobândită într-un mod aproape miraculos. Se simte de parcă ar fi în „prima zi a creaţiei”. „Nimic nu i se pare neinteresant, tembel sau dezgustător în lumea lui proaspăt creată!” El se bucură de călătoria cu tramvaiul, de o frigăruie şi un pahar cu vin, de contemplarea clădirilor, a copacilor şi a oamenilor, de vizita la grădina zoologică. Află şi că în societate vor fi schimbări politice importante, că va urma o amnistie prin care nu va mai fi „deportat veşnic”. În aceste condiţii, „Oleg se simţi din nou fericit. La urma urmelor, nu murise.” El pleacă optimist către Uş-Terek.
                Într-o recenzie din blogul www.filme-carti.ro , autorul (Codruţ) identifică şi o semnificaţie social-politică a felului în care este construit romanul. "Romanul se sfârşeşte cu el [Oleg Kostoglotov], chiar dacă începe cu Russanov care reprezintă trecutul stalinist atins de cancer. Kostoglotov (…) reprezintă viitorul. Parcă pentru a-şi răzbuna suferinţele Soljeniţîn se joacă cu darul divin care-i este dat scriitorului şi, in timp ce alter ego-ul său este vindecat miraculos de cancer, la fel cum i s-a întâmplat şi lui în viaţa reală, sugerează că Russanov nu mai avea de trăit decât un an.”