sâmbătă, 17 iunie 2017

Jeni Anghel Sulima - fidelă consilieră a mea


                Aici unde sunt internat, secţia Hematologie din cadrul Spitalului Fundeni, cu diagnosticul de leucemie acută, am citit o broşură intitulată „Poveşti spuse de optimişti ca s-ajute pesimiştii”, broşură editată de „Asociaţia Română Împotriva Leucemiei”. Am fost surprins găsind în această broşură confesiunea profesoarei Eugenia Anghel Sulima, colegă cu mine la Liceul Tehnologic „Alexandru Ioan Cuza” din Slobozia, care, în baza experienţei sale de câştigătoare în lupta cu leucemia, mă consiliază în mod fidel. Am acordul său pentru a publica această confesiune.
                „De Crăciunul anului 2006 am aflat că am o tumoră de foarte mari dimensiuni şi că trebuie să plec de urgenţă la un spital din Bucureşti. Am fost diagnosticată cu limfom non Hodkin în anul 2007, la vârsta de 31 de ani. Pe 3 ianuarie am plecat spre spital şi pe 5 ianuarie am aflat că am cancer. Medicii şi familia mi-au ascuns faptul că tumora mă omoară pe zi ce trecea şi asta m-a ajutat să nu pic moral de tot. Ştiam ce însemna, pentru că tatăl meu suferea de aceeaşi boală şi cu doar 2 ani înainte studiasem boala. Am plâns, am ţipat, i-am spus mamei cu ce haine să mă îmbrace la înmormântare…
                Dar după 2 luni am început să văd că tumora cedează şi m-am mai liniştit. Am luptat pentru viaţa mea. Am făcut 8 cure cu CHOP + Mabthera şi apoi 2 ani şi 4 luni tratament cu Mabthera pentru consolidare a remisiunii. Sunt în remisiune completă din noiembrie 2007 şi am adus pe lume o fetiţă. Pe 10.01.2007 eram pe masa de operaţie pentru biopsierea tumorii şi pe 10.01.2014 eram tot pe masa de operaţie pentru a aduce pe lume o viaţă.
                Ce m-a ajutat? Dumnezeu, familia, prietenii şi soţul meu, care atunci era doar prietenul meu şi care a renunţat la viaţa şi visurile lui de atunci pentru a fi alături de mine.
Merită să lupţi, pentru că viaţa este frumoasă, cu bune şi cu rele!”

Jeni Anghel Sulima

Despre itinerarul meu patologic complex şi evoluţia de la suferinţa psihică acută, la ataraxie


                Anul 2013 a fost anul în care am început să mă confrunt cu maladii majore. Mai întâi am devenit conștient de hipertensiunea arterială. Cardiologul a descoperit, însă, că sufăr şi de boala de nod sinusal, motiv pentru care mi s-a implantat un stimulator bicameral permanent. Ca să fie masa bogată, mai am şi o valvă care nu se închide complet, şi o aortă dilatată, cu risc de a plesni.
                În 2017 a trecut pe primul loc adenocarcinomul prostatic (cancerul la prostată). Mi s-a recomandat operația de prostatectomie radicală („scoaterea bombei”). După operaţie, analiza histo-patologică a arătat că nu  a fost un cancer  „încapsulat” în prostată, ci un cancer „invaziv”, care a depășit zona prostatei. Oncologul mi-a prescris un tratament hormonal, cu rostul de a anihila hormonii care generează cancerul în prostată, dar şi o posibilă radioterapie în zona afectată de cancer.
                Am mers la clinica Gral, pentru a se stabili dacă radioterapia este indicată în cazul meu. Medicul, citind rezultatele analizei sângelui, a spus că în cazul  meu radioterapia este contraindicată. Mi-a recomandat să fiu examinat de un medic hematolog. Rezultatele analizei sângelui erau atât de rele, încât mi s-a propus repetarea analizei, în baza presupunerii că în prima analiză s-au strecurat erori de laborator. Repetarea analizei a confirmat rezultatele primei analize. Diagnosticul prezumtiv a fost de leucemie acută şi  a fost confirmat de analizele din cadrul secţiei de Hematologie din incinta Spitalului Fundeni, unde sunt internat.
                Toată perioada de la momentul în care am aflat că am cancer la prostată, până la aflarea diagnosticului de leucemie acută şi puţin după, a fost pentru mine încărcată de stres, de șocuri psihice. Nu ştiu dacă şi, eventual, în ce măsură operația de la prostată a contribuit la declanșarea leucemiei, dar spaimele, stresul, cu mare probabilitate, au contribuit.
                Situaţia mea este dificilă: probleme cardiace, cancer de prostată operat, dar deja invaziv, şi leucemie. Aici sunt tratat pentru leucemie. Până acum nu am beneficiat de consultații din partea unor medici specializați pentru toate maladiile mele. În atenția medicilor se află copacul, nu pădurea. Cum se ştie, tratamentul leucemiei este dur, are şi efecte utile, dar şi efecte dăunătoare. Alternativa este tratamentul naturist, dar acesta este mai controversat: nu există „protocoale” de tratament validate în mod științific, există modalități de tratament propuse de diferiți terapeuți, care sunt uneori opuse, există şi şarlatani care vând iluzii unor oameni bolnavi care-şi pun speranţa în ei.
                Deşi situaţia mea organică este dificilă, starea psihică este bună. Încerc să obțin ataraxia (netulburarea), recomandată de stoici. Sunt înconjurat cu multă dragoste de membrii familiei, cărora le datorez un comportament demn. Sunt plăcut impresionat şi de sprijinul primit din partea prietenilor, a colegilor, a cunoștințelor. Încerc să valorific această experienţă  tristă de viaţă prin scris, cu un mesaj umanist. Unii gânditori susțin că suferinţa este o sursă autentică pentru creaţie. Nu sunt în deplin acord cu ei. Suferinţa psihică, în forma ei acută, este paralizantă, cel puţin pentru mine. Poţi crea numai în stadiul în care reușești să-ţi subordonezi această suferință, în stadiul în care obții o anume liniște sufletească.

Sunt conștient că echilibrul acesta sufletesc, în care mă aflu, poate să se strice în viitor. Suferinţele intense pe care le implică tratamentul, insuccesele posibile ale acestui tratament, iminența morţii într-un timp surprinzător de scurt ar putea strica echilibrul. Dar experiențele trecute, lectura unor texte şi vizionarea unor filme adecvate acestei problematici m-au pregătit într-o măsură considerabilă pentru a mă confrunta cu factorii producători de dezechilibre psihice. 

marți, 13 iunie 2017

Genocidul "democratic"

                Ar fi interesant de studiat analizele statistice de după 1989 privind mortalitatea populaţiei, în comparaţie cu analizele de dinainte de 1989.
                Ca pacient aflat în situaţia care ar putea fi exprimată prin cuvintele „azi mi-e mai bine decât mâine şi mai rău decât ieri”, pot spune că sistemul medical al României este grav avariat, ca şi România în ansamblul ei. Presiunile celor puternici, din afara  ţării, sunt pentru sporirea cheltuielilor pentru înarmare, nu pentru îmbunătăţirea sistemului medical. Fericiţi sunt cei care au doar o boală! Cei care suferă de mai multe maladii trăiesc în modul tragic consecinţele avariei sistemului medical.
                În vechiul regim, în perioada funcţională a lui, ca pacient aveai şansa de a fi internat într-un spital, beneficiind de consultaţii multiple, din partea unor medici de diferite specialităţi. Acum pacientul este investigat şi tratat din perspectiva îngustă a specialităţii unui anumit medic. În plus, există şi aspectul negativ că medicii performanţi sunt suprasolicitaţi de un număr mare de pacienţi. Într-un anumit moment, determinat uneori şi de interese pecuniare, poţi să devii pentru medicul curant un caz închis, nu-l mai interesează ce se va întâmpla cu tine după ce el declară că a făcut tot ce putea face.  Nimeni nu vede pacientul ca întreg, ca sistem.
                Ca bolnav, simţi dureros diferenţa dintre opiniile medicilor referitoare la diagnostic şi tratament, opinii care sunt uneori opuse, simţi lupta orgoliilor acestor medici. Un medic urolog mi-a prescris un medicament într-o anumită doză, oncologul mi-a prescris acelaşi medicament în altă doză. Când mi-am exprimat nedumerirea, oncologul mi-a spus: „Da’ ce, eu mă bag peste bisturiul lui?” Un oncolog mi-a spus că situaţia în care mă aflu este bună, sub tratamentul prescris, şi că n-o să mor de cancer. Dar eu am semne că noi zone ale corpului meu sunt invadate de cancer. Am cerut noi analize, iar rezultatele au fost rele. Un medic radioterapeut mi-a spus că el n-a mai văzut un rezultat cu un număr atât de mare de leucocite (125 de mii). Ipoteza lui a fost că există o puternică infecţie în corp. Alt medic a exprimat opinia că nu poate fi vorba de infecţie, căci în caz de infecţie numărul leucocitelor ar fi fost de cel mult 20-30 de mii, iar dacă repetarea analizei confirmă numărul foarte mare de leucocite, e de presupus o boală a sângelui, de aceea va fi nevoie de control hematologic.
                Mâine voi merge, printr-o relaţie, într-un alt spital, pentru repetarea analizelor.

                Să fiţi sănătoşi şi să nu aveţi nevoie de serviciile sistemului medical romînesc!

duminică, 11 iunie 2017

Fiinţarea întru sfârşit


                Heidegger spunea că moartea nu este un „a-fi-la-sfârşitul-vieţii”, ci este o „fiinţare-întru-sfârşit”. Din primul moment al fiinţării noastre suntem „aruncaţi în moarte”, moartea este o prezenţă permanentă în fiinţarea noastră.
                Textul meu este, în raport cu cel al lui Heidegger, vulgarizator, dar, în deosebire de discursul abstract al filozofului german, textul meu este bogat în trăiri.
                Cea mai veche amintire a mea constă în nişte senzaţii şi percepţii al căror sens l-am dobândit ulterior, inclusiv din discuţii cu membri ai familiei. Cineva (probabil un părinte) mă ţinea în braţe, apoi m-a aşezat pe o masă. Simţeam o durere îngrozitoare în zona anusului, pentru că-mi „ieşise dosul”, iar rudele se străduiau să-l bage la locul lui, folosind săpun. Mama mi-a spus că o infirmieră i-ar fi recomandat să-mi dea sulfamidă, dar să nu-mi dea apă. Nu ştiu care dintre ele a greşit, dar rezultatul a fost că mi s-au blocat rinichii. Internat într-un spital din Bucureşti, mi s-au dat urgent multe lichide. Şi m-am încăpăţînat să trăiesc. Pentru cei care nu înţeleg ce vreau să spun: oamenii care cred că pot face orice în prezenţa unui pui de om, argumentând că este mic şi nu ştie nimic, greşesc. Copiii memorează imagini a-l căror sens îl dobândesc ulterior. I-am povestit surorii mele mai vârstnice cu nouă ani o scenă al cărei sens şi termeni necesari pentru a o relata le-am dobândit ulterior, scenă în care am fost implicat eu, sora şi o prietenă a ei. Scena era de o aşa intimitate încât nu putea fi povestită altei persoane. Sora a fost uluită, căci eu nu  aveam nici măcar un an!
                Când aveam 16 ani, aveam tot felul de nelinişti şi de reacţii ciudate. De exemplu, nu puteam suporta ticăitul ceasului, căci mi se părea că sunetul se amplifică până la valori care mi-ar fi făcut să explodeze creierul. Am fost internat în Spitalul „Gheorghe Marinescu”. Tratamentul consta în injectarea de doze progresive de insulină pentru a provoca pre-come şi come, şocuri insulinice prin care medicii credeau că mă pot vindeca de anxietăţi. Din pre-come eram scos cu zahăr, introdus pe cale orală, iar din come eram scos prin injectarea de glucoză. Într-un anume sens, am murit şi am înviat de mai multe ori. Ştiu cum e moartea, ca inactivitate a creierului: este ca atunci când nu fuseserăm „concepuți”. Perioadele de revenire din comele induse prin injecţii cu insulină erau un fel de parcurgere accelerată a fazelor din evoluţia psihicului meu de la etapa intrauterină, până la vârsta de 16 ani. Nu pot concepe o viaţă de după moarte, ea nu poate fi decât obiect de credinţă.
x

                 O altă amintire despre tovărăşia morţii este din vremea în care eram, deja, profesor la Liceul „Alexandru Ioan Cuza”. Un medic orelist mi-a spus că am „noduli” pe corzile vocale. Ipoteza că am cancer m-a răvăşit. Am fost internat la Spitalul de fono-audiologie „Hociotă”. Din fericire, nodulii nu au fost de natură canceroasă, iar tratamentul a constat… în injectarea de insulină, pentru a-i face să se resoarbă. În schimb, am văzut acolo tragedii care m-au afectat grav, am văzut oameni bolnavi de cancer cărora li se extirpau laringele şi li se făcea un orificiu în beregată, prin care respirau. În momentul în care eu eram externat, era internat un fost coleg de liceu, M., care a lucrat ca depanator de televizoare. Abia mai putea scoate nişte sunete, ca un fel de şoapte: „Au zis că vor să-mi facă o supapă d-aia aici!” Cu greu, i-am spus nişte minciuni încurajatoare. M-a impresionat soţia lui: când el o privea, ea avea pe faţă un zâmbet artificial, lipit; când n-o privea, pe faţa ei citeam o durere imensă. M. a mai trăit doi ani după operaţie.
x

                În anul 2013 am aflat că am „boală de nod sinusal”, adică acel centru nervos care comandă bătăile inimii, fiind deteriorat, uită, când şi când, să de-a comandă inimii să bată. Monitorizarea cu un aparat special (holter) a arătat că în timpul nopţii inima mea făcea pauze de până la 7 secunde. Mi-am amintit atunci că, de cel puţin două ori, în timpul somnului, am simţit căderea în moarte, ca în timpul comelor induse cu injecții insulinice. Probabil că undeva rămânea un centru de veghe care dădea alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Când cardiologul m-a anunţat, prin telefon, că există riscul să mor în somn, eram la piaţă. Am fost şocat. Era vineri; până luni, când am mers la medic, nu am mai putut dormi, de teamă că aş putea muri în somn. Soluția medicală a fost implantarea unui stimulator cardiac permanent. Asta a fost o altă experienţă în care am simţit că Moartea mă însoţeşte.
                De vreun an şi jumătate a apărut şi cancerul în fiinţarea mea. Mi s-au irosit unele şanse de vindecare şi din vina mea, dar şi din cauza incompetenţei şi a dezinteresului unor medici. Acum sunt în stadiul în care ei spun că nu voi muri de cancer, ci de altă boală. Există, însă, semne în corpul meu care par să confirme ipoteza mea potrivit căreia cele trei biopsii şi operaţia de prostatectomie radicală au iritat cuibul de viespi, celulele canceroase, care au început să invadeze şi restul corpului. Ieri-noapte au început dureri în partea stângă, jos, sub coaste, acolo unde, cu mulţi ani în urmă, m-au lovit cu picioarele nişte bestii cu nume de oameni. M-am palpat şi am simţit că a crescut ceva acolo, care doare. Mâine voi merge, din nou, la un oncolog, la Bucureşti, care ar trebui să spună dacă este nevoie de radioterapie. Îmi pare tare rău că prin spovedaniile mele îi fac pe copiii mei să sufere. Dar acesta este şi un mod de a-i obişnui cu gândul că nu sunt nemuritor.
                Da, Moartea este o fiinţare-întru-sfârşit. Încerc să fiu un companion demn al acestei Doamne, dar nu reuşesc întotdeauna.

x



marți, 6 iunie 2017

Cancer în stadiul III

Analiza histo-patologică, p.1



Analiza histo-patologică, p.2


Testul PSA, 30 mai 2017



GÂNDURI

Care vă pricepeţi daţi-vă cu părerea. Cât mai am de trăit?
Din câte înţeleg, acesta este penultimul stadiu.
Totuşi, rezultatul testului PSA, după operaţie, este de 0,076.
În schimb, simt tot felul de semne alarmante în diferite zone ale corpului.
Medicii şi cei din familie mă înconjoară cu tăceri sau cu neadevăruri binevoitoare (minciuni protectoare).

EFEMERITATE:

"Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!"
"Din codru rupi o rămurea.
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea?"

ÎNDEMN LA DEMNITATE:

"Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit."

UNA CARE MI SE POTRIVEŞTE:

"Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor."


Mă întristează şi nefericirile celor din jur. Nu este zi în care să nu aflu că o cunoştinţă a mea are cancer. Azi, când am fost la policlinică, m-am întâlnit cu un fost consătean, un om mult mai tânăr decât mine. Are cancer în stadiul IV. Are o tăietură mai mare de 20 de centimetri în zona ficatului. Spunea că trei medici, de la trei spitale, în mod independent, i-au recomandat operaţia, prin care i-a fost extirpată o tumoare (unii spun "tumoră", dar eu am văzut că în DEX forma corectă este tumoare). Analiza histopatologică a arătat că are cancer la ficat. Bolnavul mi-a mai spus că are şi hepatită de tip C. Când a văzut rezultatul analizei histopatologice, medicul care l-a operat părea mirat: "Nu se poate, domnule, eu am scos ficatul şi am văzut că nu e cancer!"

L-am întrebat pe fostul meu consătean dacă îl deprimă situaţia în care se află. Mi-a spus că nu. Părea să fie resemnat: "Ori că plâng, ori că nu plâng, nu pot influenţa rezultatul." Dar eu cred că numai oamenii care sunt "sfinţi" (cum ar spune Ţuţea), adică oamenii cu adevărat religioşi, care cred într-o altă viaţă, după moarte, şi oamenii care au sentimentul că şi-au îndeplinit rostul în viaţă sunt liniştiţi în faţa morţii. Eu nu sunt nici sfânt, nu am nici sentimentul că am realizat tot ceea ce era important să realizez în viaţă. Boala asta m-a surprins nepregătit. Mă obsedează ideea că nu am făcut destul de mult bine oamenilor pe care i-am cunoscut, în primul rând celor din familia mea.

E ceva egoist în faptul că mă confesez: eu îmi micşorez tensiunea sufletească negativă (am învăţat asta de la un maestru, Emil Cioran), dar îi încarc pe alţii cu energie negativă. Ar trebui să scriu numai pentru oameni puternici şi care nu se angajează profund-empatic. De aceea , am scris pe blog: 
"Avertisment: lectura acestor texte vă poate afecta grav!"

Nevastă-mea m-a certat pentru postarea de mai sus. Dar eu, când am decis să fac publică experienţa mea de canceros, m-am gândit că este şi un soi de ipocrizie în a ascunde această realitate. Şi poate că aceste confesiuni ar putea să folosească unor cititori. Dacă nu aş fi evitat, prin efectul instinctului de autoprotecţie, să reflectez asupra unor cazuri similare, poate că acum aş fi fost pregătit sufleteşte pentru confruntarea cu propria mea situaţie limită. Cu puţine excepţii, cum a fost situaţia în care am fost suspect de cancer la laringe, până acum boala, moartea, situaţia limită au fost pentru mine doar teme abstracte, de reflecţie detaşat-filozofică. Consăteanul despre care scriam îmi spunea că vede multe filme comedii. Nu ştiu dacă fac bine, dar eu nu fac cum mi se recomandă. Încerc să lupt cu inamicul din corp şi din suflet tocmai înghiţind doze mici de otravă sufletească: văd filme despre oameni bolnavi de cancer, citesc cărţi de felul "Pavilionul canceroşilor" şi scrieri ale lui Cioran, Kierkegaard, Nietzsche. Cândva, am avut o experienţă tristă: am fost deprimat, citind din Nietzsche fără spirit critic. Acum o fac cu spirit critic. De exemplu Cioran mi-a devenit antipatic prin nihilismul etalat în scrierile sale, prin cochetăria cu ideea de sinucidere, dar în realitate, potrivit propriei lui mărturisiri, a fost un "parazit", care a supt din viaţă cât a putut, în primul rând şi-a hrănit narcisismul intelectualist. Din scrierile sale reiese că prin insomniile lui, prin nihilism se considera omul care a avut acces la esenţa lumii şi a condiţiei umane, ceea ce este o formă de infatuare.

duminică, 4 iunie 2017

Indivizi bolnavi, într-o societate bolnavă


                Ieri, pe când îmi realizam programul de mişcare zilnică, m-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală din ciclurile primar şi gimnazial. Fără să scoată o vorbă, şi-a dus mâna la gât, apoi mi-a arătat cinci degete. Am înţeles că are cancer în gât şi că mai are de trăit cinci luni. Ca o formă de compasiune, i-am spus că şi eu am cancer, de origine prostatică. Pe când mă întorceam acasă, am ajuns în dreptul unei bănci pe care ședeau o altă fostă colegă de şcoală şi mama ei. Mama avea o rană pe faţă. Am aflat că e cancer de piele. S-au înmulțit cazurile de cancer precum ciupercile otrăvitore după ploaie. Şi de-ar fi doar cancerul!
                Indivizi bolnavi, trăim într-o societate alienată, o societate bolnavă, grav afectată de criza valorilor. Un viciu fundamental al societăţii de tip capitalist este acela că profitul, banul constituie o valoare mai presus de om. Oamenii înşişi devin marfă: funcţionarii se vând prin corupţie, femeile se vând prin prostituţie, fotbaliştii sunt vânduţi la bucată, se vând organe vitale sau chiar oameni întregi (copii, adulţi) pentru a oferi piese de schimb pentru corpurile bolnave ale unor bogătani.
                Sistemul medical, ca subsistem al macro-sistemului bolnav, este şi el bolnav. Sectorul de stat (public) al sistemului medical suferă nu doar prin faptul că este subfinanţat, printr-o politică de tip genocid, dar suferă şi prin faptul că este parazitat de indivizi care nu mai au nicio legătură cu ”jurământul lui Hipocrate”, indivizi care se uită la bolnav ca la un portofel, indivizi interesaţi să redirecţioneze bolnavii către sectorul privat, care face o concurenţă neloială celui de stat.
                Anul 2013 a fost anul în care a început procesul de deteriorare majoră a stării mele de sănătate. Am aflat că sufăr de „boală de nod sinusal” şi că este nevoie să mi se implanteze un stimulator cardiac. Într-un renumit spital bucureștean, mi s-a spus că mi se va implanta un stimulator cardiac în baza asigurării prin Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. După un sfert de oră medicul s-a întors şi mi-a spus că nu au „stimulator cardiac de la stat”, dar că există posibilitatea să mi se implanteze un astfel de stimulator într-o clinică privată, de către un medic din spitalul bucureştean la care m-am referit. Ştirea m-a lovit în moalele capului, căci eu nu aveam banii necesari, 80 de milioane de lei vechi! Fiul meu s-a oferit să plătească el, din economiile pe care le făcuse pentru cumpărarea unui apartament. Am plâns de supărare, dar şi de recunoştinţă. Atunci m-am întrebat pentru prima oară de ce-mi opreşte statul, lunar, din salariu, câteva milioane de lei vechi pentru asigurare de sănătate?! Cu greu am putut restitui banii, fiului meu.
Apoi a venit cancerul de prostată. Bolnavii de cancer ştiu cât de stresantă, cât de dureroasă este dificultatea alegerii, ca neştiutor, a celei mai bune variante pentru tine, ca bolnav de cancer. Influenţat de declarațiile unor pacienţi, l-am rugat să mă accepte ca pacient pe un urolog de la acelaşi renumit spital bucureștean. Am pierdut câteva săptămâni până s-a hotărât să-mi spună că nu mă tratează, pentru că sunt deja pacientul unui alt medic, coleg cu el. L-am căutat într-o clinică privată, unde oferea consultații, şi m-a primit cu braţele deschise. Deşi i-am prezentat documente din care se constata că am avut PSA 110 şi scor Gleason 7, mi-a recomandat „scoaterea bombei”, adică prostatectomie radicală. Pentru a obţine banii necesari pentru operaţie (200 milioane lei vechi), soţia a vândut pogonul de pământ moștenit, iar „copiii” şi un ginere au contribuit cu restul de bani. Imediat după operaţie, medicul a spus membrilor familiei că rezultatul este „neaşteptat de bun”. Ce era să spună, că a recomandat operaţia pentru că motivaţia pecuniară era puternică? Când fiică-mea i-a comunicat rezultatul analizei histo-patologice, din care rezultă că e un cancer deja invaziv, răspunsul medicului a fost altul: „Păi era de aşteptat!” Acum sunt „beneficiarul” urmărilor a trei puncţii-biopsii şi ale unei operaţii chirurgicale care au iritat celulele canceroase, precum iritarea unui cuib de viespi. Un oncolog mi-a spus că este necesară radioterapia, dar există o lungă listă de aşteptare a bolnavilor, căci mijloacele tehnice pentru radioterapie, din ţara asta, acoperă doar 28% din cereri!
Până la Dumnezeu, ca Ultima Speranţă, bolnavul de cancer se agață şi de speranţa în terapia alternativă, naturistă. O simplă căutare cu Google pentru „leacuri naturiste pentru cancer” va oferi o sumedenie de pagini în care oameni lipsiţi de scrupule vând iluzii.  
Aşa afli că „Exista însă un leac miraculos care, în termen de 16 ore, ucide 98% din celulele canceroase! Şi poate fi folosită pe toate tipurile de cancer. Este vorba de artemisinina, o substanță izolata din planta denumita Peliniță (Artemisia annua L.) (…). În trecut, aceasta plantă a fost folosită drept tratament puternic contra malariei, dar acum, prin diferite studii, s-a aflat ca ea poate fi folosită împotriva cancerului. Însă nu singură. Amestecarea cu fier pare a fi cheia problemei, pentru că artemisinina, utilizată doar singură, reduce celulele canceroase cu doar 28%. Aşadar, când pacienților li s-a oferit un supliment de fier, artemisinina a devenit extrem de eficientă şi capabilă să țintească celulele canceroase, lăsându-le neatinse pe cele sănătoase.” Căutând, am aflat că 90 de capsule de „Artemisinin” costă 237 lei. La acestea se adaugă costurile exorbitante ale produselor cu care trebuie asociat.
Tot aşa afli că lămâile congelate sunt un leac miraculos contra cancerului, căci „acidul citric este de 10.000 de ori mai eficient decât Adriamycin, un medicament folosit la nivel mondial ca tratament chimioterapeutic pentru a împiedica răspândirea cancerului.” Şi aşa mai departe.
Mă uit în punga mea cu „leacuri” (de „vindecare” a cancerului, ori de „întărire a sistemului imunitar”) şi văd recolta speranţei de dimensiunile prostiei:  Cancerex, Prostatostem, Imunostim, Septilin, Proprin V, Turmeric etc.

Într-o societate fundamentată pe principii umaniste aceste minciuni mercantile ar fi cenzurate. Dar în această societate capitalistă, în care profitul este mai presus de om, minciunile ne agresează în mod legal, sub forma reclamelor care promit minuni. În această societate bolnavă, noi, ca indivizi bolnavi, suntem striviți între industria farmaceutică fundamentată pe principiul profitului maxim şi imediat şi vânzătorii de iluzii „naturiste”, şi ne prăpădim, cu ultimele șanse de supraviețuire irosite. 


duminică, 28 mai 2017

Alexandr Soljeniţîn - Pavilionul canceroşilor (note de lectură)


1.       Despre roman şi autor

                Romanul Pavilionul canceroşilor a apărut în Franţa, la editura Juillard, în 1968. În 1970 Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură lui Soljeniţîn, datorită acest roman, cu motivarea: „pentru forţa etică cu care a urmat tradiţiile esenţiale ale literaturii ruse.”
                Pavilionul canceroşilor are, în plan secund, şi un conţinut ideologic, antistalinist şi anticomunist. Toate textele despre acest roman pe care le-am citit în spaţiul internetului se referă, aproape exclusiv, la acest conţinut ideologic. Sunt convins că acest conţinut a contribuit în mare măsură şi la acordarea Premiului Nobel, că doar trăim în epoca anticomunismului promovat frenetic, prin orice mijloace. Dar eu nu voi aborda acest conţinut decât tangenţial.
                Soljeniţîn (1918-2008), pe lângă suferinţele de natură politică, a fost şi bolnav de cancer la stomac (cu aproximaţie, între anii 1950-1956). Prin radioterapie, s-a vindecat de cancer. Experienţa lui de bolnav de cancer i-a fost de folos în scrierea romanului Pavilionul canceroşilor. În aceste note de lectură nu mă preocupă realizarea artistică a romanului, ci acel conţinut care justifică titlul „pavilionul canceroşilor”.
                Autorul romanului se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al lumii canceroşilor, aşa cum se prezenta ea în acea anticameră a morţii („pavilionul canceroşilor”), şi o redă artistic sub multiplele ei aspecte: boli canceroase (simptomatologie şi metode de tratament), psihologia bolnavilor de cancer, relaţii interumane (între pacienţi, între pacienţi şi medici), iubirea etc.

2.       Personajele

                Sunt eterogene, sub multiple aspecte: socio-profesional, ideologic, cultural, ca vârstă etc. Dau câteva exemple.
Rusanov este un nomenklaturist stalinist (spune că lucrează „la cadre”, în realitate era „ceva mai sus, bineînțeles”). Concepţia lui este fundamentată pe principiul stalinist potrivit căruia „Despre orice om viu se poate consemna întotdeauna ceva negativ sau dubios, dacă te apuci să cercetezi în amănunt, fiecare om s-a făcut vinovat sau ascunde ceva.” Delator, obţine locuinţa prietenului său, care este arestat în baza denunţului anonim al lui Rusanov. Are un limbaj stalinist-demagogic, el vorbeşte despre „surprinderea esenţei vieţii” în „actul eroic”, despre „mobilul oamenilor în actul eroic din producţie” sau „în actele eroice din Războiul pentru Apărarea Patriei”. Între acest limbaj şi comportamentul lui există o gravă discordanţă: Rusanov nu a fost pe front, „fiindcă era un cadru de preţ”, călătoreşte „numai în vagoanele de clasa întâi ale trenurilor rapide, cu compartimente separate”, îi provoacă scârbă tramvaiul, troleibuzul, autobuzul în care circulă muncitorii cu salopete murdare, iar în spital ar vrea veceu separat.
Oleg Kostoglotov este personajul care-l reprezintă, în bună măsură, pe Soljeniţîn. Are 34 de ani şi este o victimă a regimului stalinist. În perioada studenţiei a fost arestat şi condamnat, ca şi ceilalţi studenţi din grup, pentru că nu erau „încântaţi” de „El” (de Stalin). După ani grei petrecuți în lagăr, în prezent este „deportat pe veci”, la Uş-Terek, în Kazahstan.  
Vera Gangart este medic oncolog, de vârstă comparabilă cu a lui Oleg. Pe când era „foarte tânără, încă pe băncile şcolii” s-a îndrăgostit de un băiat, o dragoste pură, adolescentină. Ulterior el este ucis, în război, dar Vera, deşi au trecut 14 ani, încă îi este fidelă.

3.       Tragismul situațiilor bolnavilor de cancer

În roman există scene zguduitoare, în care sunt exprimate trăirile dureroase ale unor bolnavi de cancer.
O femeie are cancer uterin. Medicul oncolog, Liudmila Afanasievna Donţova, „ajunsese la concluzia că salvarea era posibilă numai prin uterectomie. (…) Bolnava, care n-avea decât vreo patruzeci de ani, izbucni în lacrimi. O lăsară să plângă câteva minute.
- Dar asta înseamnă că s-a terminat cu viaţa!... O să mă lase bărbatul…
- Păi nu-i deloc nevoie să-i spuneţi soţului ce fel de operaţie vi s-a făcut! îi explică Liudmila Afanasievna. Poate să nu afle niciodată. De dumneavoastră depinde să i-o ascundeţi.
Aflându-se acolo pentru a salva viaţa, însăşi viaţa – în clinica lor miza nu era aproape niciodată mai mică de atât – Liudmila Afanasievna era ferm convinsă că salvarea vieţii justifică orice.”
Şulubin are cancer de rect. Înainte de a ajunge în „pavilionul canceroşilor”, el a fost victima incompetenței şi a delăsării unor medici care l-au tratat de dizenterie, de hemoroizi, în loc să identifice tumora canceroasă. Între timp, cancerul a atacat şi sfincterul, de aceea „trebuie o amputare regresivă, cea ce înseamnă că scaunul va scăpa de sub control, iar anusul trebuie scos lateral, prin șold”. Bolnavul este traumatizat, gândindu-se la consecințele viitoarei operații: „Boala mea e deosebit de umilitoare. Şi deosebit de jignitoare. Iar urmările sunt cumplite. Dacă rămân în viaţă – iar acesta mai e încă un mare „dacă” – lângă mine va fi neplăcut de stat, uite, aşa cum stați dumneavoastră acum. Toţi vor încerca să păstreze vreo doi paşi distanţă. Iar dacă cineva se va apropia totuşi mai tare, eu voi fi cel care se va gândi: probabil că abia suportă, probabil că mă blesteamă. Adică, nu va mai exista nicio posibilitate de a sta în preajma oamenilor.”
Oleg suferă de seminom (cancer testicular). Este tratat prin roentgenterapie, dar, pentru a se preîntâmpina apariția metastazelor, i se administrează şi hormonoterapia. Aceasta constă în faptul că femeilor li se introduc hormoni masculini, iar bărbaților hormoni feminini. Tratamentul are, însă, şi efecte negative: inhibarea capacităților sexuale, atenuarea şi apoi dispariția libidoului, creșterea bărbii la femei şi a sânilor la bărbați. Bărbat tânăr, de 34 de ani, Oleg este puternic afectat de anticiparea acestor consecințe şi doreşte întreruperea tratamentului. „Păi mă simt rău moralmente. Mă simt rău fiindcă sunt conștient că plătesc prea scump pentru viaţă.” (…) „Mai întâi, am fost prădat de propria viaţă. Acum mi se ia şi dreptul de… a mă continua. Cine şi la ce-ar mai avea acum nevoie de mine? … Un mutilat! Să provoc milă?”

4.       Psihologia bolnavilor de cancer

Soljeniţîn este un fin cunoscător al psihologiei bolnavilor de cancer.

4.1.    Neacceptarea ideii de a fi bolnav de cancer: „Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că nu am cancer?” întreabă cu speranţă în glas Rusanov.

4.2.    Teama şi protestul
Podduev, „Nu din voință, ci din teamă se agăța, se agăța disperat de muncă, amânând cât putea operația. Voinţa lui de până atunci îl pregătise pe Podduev numai pentru viaţă, nu şi pentru moarte. Această trecere era mai presus de forțele lui, nu cunoștea căile unei asemenea treceri – şi credea că o amână prin faptul că zi de zi se scoală în zori, se duce la lucru de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, iar acolo asculta laudele aduse voinței sale.”
Donţova, medic oncolog, specializat în diagnosticarea şi terapia cancerului prin tehnica Roentgen, este suspectă de cancer la stomac. Calitatea de medic oncolog n-o absolvă de trăirile bolnavului de cancer. Ea protestează împotriva „nedreptății”: „Dar de ce această nedreptate, de ce trebuia tocmai pe mine, oncolog de meserie, să mă atingă o boală oncologică, când eu le ştiu pe toate, când îmi pot imagina toate efectele secundare, toate urmările, toate complicațiile?” Îi este frică să afle diagnosticul, de aceea simte nevoia „să amâne, să îmblânzească totul prin câteva zile de așteptare.”

4.3.    Speranţa într-o tămăduire miraculoasă
Soljeniţîn scrie pasaje impresionante, cu valoare aforistică, despre speranţa iraţională a bolnavilor de cancer: „Oricât am râde de miracole câtă vreme suntem puternici, sănătoşi şi fericiţi, dar când viaţa ia o asemenea întorsătură, când firul se subțiază într-atât încât numai o minune ne mai poate salva, vom crede în această unică, excepțională minune!”
Oleg a aflat de „ceaga” („burete de mesteacăn”), un fel de „tumoare” a mesteacănului cu virtuți terapeutice („cu ceaga asta se lecuiesc mujicii ruși, de vreo câteva secole încoace, de cancer, fără să-şi dea seama”). El le vorbeşte bolnavilor din salon despre ceaga şi, dintr-o dată, speranţa în faţa morţii desființează antipatiile dintre ei, determinându-i să-şi noteze cu febrilitate informațiile de la Oleg. „Unii scriau rândurile mai repede, alții mai stângaci, rugându-l câteodată să repete – astfel încât atmosfera din salon se încălzi şi deveni foarte prietenească. Cu ce lipsă de dragoste îşi răspundeau câteodată – când, de fapt, ce aveau de-mpărţit? Nu aveau decât un singur dușman – moartea, şi ce poate despărți pe acest pământ ființele omeneşti dacă tuturor le este opusă, o dată şi pentru totdeauna, moartea.”

4.4.    Căutarea sensului vieţii
Un pacient, după ce a citit o povestire a lui Lev Tolstoi, intitulată „Ce-l ţine pe om în viaţă?”, a adresat această întrebare celorlalţi pacienţi din salon. Răspunsurile lor au fost diferite:
     - Produsele. Alimentare şi industriale.
           - Salariul.
     - Aerul, apa, mâncarea.
     - Calificarea.
     - Patria, adică locurile natale.
     - Fidelitatea faţă de idee şi binele colectiv. Acesta a fost răspunsul cel mai apropiat de cel propus de autorul povestirii: „pe oameni nu-i ţine grija ce şi-o poartă sieşi, ci dragostea către ceilalţi.”
Se observă că unii respondenți nu pricep că întrebarea nu aşteaptă un răspuns biologic, ci unul etico-filozofic. „Ce-l ţine pe om în viaţă?” are înţelesul „Care este sensul, rostul în baza căruia omul decide că viaţa lui merită trăită?
                Confruntați cu probabilitatea propriei lor morţi, bolnavii de cancer din roman îşi pun în moduri diferite şi pe niveluri diferite ale reflecţiei, problema sensului vieţii lor, exprimând răspunsuri personale.
Oleg Kostoglotov  este omul a cărui concepție de viaţă este marcată de experiența de persecutat politic şi de bolnav de cancer cu șanse de vindecare. Experienţa tristă îl determină să gândească stoic: „Cu adevărat înţelept e doar acela care se mulţumeşte cu puţin.” „Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiţi, ci relaţia inimilor şi felul în care ne privim viaţa. Şi una şi alta se află, întotdeauna, în puterea noastră şi asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă o doreşte, şi nimeni nu-l poate împiedica.” El îşi propune „Să nu aștepte nimic de la viitor – nimic mai bun!” şi să se bucure de ceea ce are. Şi totuşi anumite așteptări mai are de la viaţă: „Acum – numai de-ar suporta până la capăt tratamentul! De-ar scăpa din cleștii ăștia ai roentgeno-terapiei, ai hormonoterapiei, fără să degenereze cu totul. Să-şi păstreze cumva libidoul şi ce se mai cuvine să aibă omul! Fiindcă fără asta, fără asta… Şi să plece la Uş-Terek. Şi să nu mai rămână holtei! Să se însoare!”
Vadim Zaţîrko este un geolog de 26 de ani care ştie că este bolnav de melanoblastom la picior, un cancer pentru care nu există leac, şi că mai are de trăit doar câteva luni. El îşi pune cu acuitate problema sensului vieţii care i-a rămas de trăit: „Pentru mine acum nu mai contează decât ce mai apuc să fac. Doar trebuie să fac şi eu ceva pe lumea asta!” La întrebarea „Ce-i ţine pe oameni în viaţă?”, Vadim răspunde: „Creaţia!” Speranţa lui este de a mai trăi suficient pentru a lăsa omenirii o nouă metodă de descoperire a zăcămintelor polimetalice, prin prezenţa apelor radioactive.
Asea, o fată de 17 ani, la întrebarea „pentru ce trăieşte omul?”, răspunde ferm: „Bineînţeles că pentru iubire!”
Canceroșii Oleg şi Vadim, dar şi doctorițele Donţova şi Vera îşi pun problema dacă viaţa merită să fie salvată plătind orice preț. Cu alte cuvinte, viaţa este un scop în sine? Sensul vieţii este viaţa însăşi? Bolnavii au îndoieli, doctorițele gândesc în conformitate cu codul lor deontologic. Donţova „era ferm convinsă că salvarea vieţii justifică orice." Oleg se întreabă: „care e, totuşi, preţul cel mai înalt al vieţii? Cât poţi plăti pentru ea şi cât nu poţi?” Modul cum sunt învăţaţi copiii la şcoală, „Lucrul cel mai de preţ pe care-l are omul este viaţa; ea nu ne este dată decât o singură dată.”, nu-l satisface, prin concluzia pe care o justifică: „trebuie să te agăţi de viaţă cu orice preţ.” Oleg a înţeles, din lagăr, că „trădarea, distrugerea unor oameni buni şi neajutoraţi este un preţ prea mare, viaţa noastră nu-l merită.” El se întreabă dacă nu cumva şi acceptarea consecinţelor hormonoterapiei este un preţ prea mare pentru a salva viaţa: „Să-ţi pierzi capacitatea de a simţi cine-i bărbat şi cine-i femeie – oare nu este un preţ cam prea piperat?” Sub influenţa frivolei Zoia, infirmiera care-l vrea ca bărbat întreg, deşi ştie, ca studentă la medicină, care sunt consecinţele asupra vieţii lui, Oleg este tentat să întrerupă hormonoterapia, dar dragostea faţă de platonica Vera, pentru care viaţa lui este mai presus de capacităţile lui sexuale, îl determină să accepte plătirea acestui preţ, continuarea tratamentului hormonal.

5.       Iubirea
Chiar şi în această anticameră a morţii, pavilionul canceroşilor, dragostea încolțește.

5.1.    Diomka şi Asea
O situaţie tragică sublimează într-o scenă de iubire emoționantă pentru cititor. Diomka (16 ani) şi Asea (17 ani) sunt doi tineri bolnavi de cancer. Ea are cancer la sân şi urmează să i se extirpe sânul bolnav. Iată scena:
Asea:
"O să mi-l taie!... Şi plângea, plângea. (…) De-ce-să-mai-tră-ie-esc? Plânse ea. De ce? (…) Ci-ne-o-să-ai-bă-a-cum-ne-vo-ie-de-mi-ne? (…) Cui îi trebuie una cu un sân?! Cui?! La şaptesprezece ani! (…) Cum o să mă duc acum la plajă?! exclamă ea, împunsă de un gând. La plajă!! Cum o să fac baie?!"
Diomka:
"Ştii, dacă nu te ia nimeni… (…) să ştii că eu mă însor oricând cu plăcere cu tine, să ştii asta…"
Asea:
"Ascultă, Diomka! (…) Tu eşti ultimul care-l mai poţi vedea şi-l poţi săruta! Nimeni n-o să-l mai sărute niciodată! Diomka! Hai, sărută-l măcar tu! Măcar tu!"
Ea îşi trase în părţi halatul, care oricum nu mai voia să stea adunat şi, plângând şi gemând se pare din nou, trase de-o parte răscroiala liberă a cămăşii şi de acolo răsări micul ei sân drept, condamnat la tăiere. (…) Asea îl aplecase foarte aproape de capul lui şi continua să-l ţină aşa.
"Sărută-l! Sărută-l! îi cerea ea."
[Diomka] trăgând în piept căldura sânului, dăruită lui, începu să împungă, ca un purceluş, recunoscător şi încântat, cu buze repezi, toată suprafaţa asta rotunjită şi grea, suspendată deasupra lui, care-şi păstra eterna formă şi nu s-ar fi putut nici desena, nici modela una mai lină şi mai frumoasă de-atât.
[Asea]:
"Ai să ţii minte? Ai să-ţi aduci aminte că a existat? Despre cum este acum?" Lacrimile Asei îi picurau pe capul tuns.
Ea nu-l luă, nu-l îndepărtă, iar el se întorcea din nou la acea îmbujorare şi-o atingea moale cu buzele, aşa cum viitorul ei copil n-o va face niciodată cu acel sân. Nimeni nu intră şi el sărută peste tot această minune de deasupra sa.
Astăzi o minune, iar mâine la coş.

5.2.    Oleg şi Vera (Vega)
Reîntoarcerea la viaţă a lui Oleg, prin succesul tratamentului care i se administrează, se manifestă şi prin iubire. Oleg şi Vera par a fi sortiţi unul pentru celălalt. Prin hormonoterapie, el riscă să devină un castrat chimic. Ea este o femeie deosebită, cu o concepţie specială despre relaţia dintre bărbat şi femeie: „Supermasculii lui Hemingway sunt fiinţe care nu s-au ridicat până la om (…). De cu totul altceva are nevoie o femeie de la un bărbat: de o tandreţe atentă şi de sentimentul că este apărată de pericole, că se află în siguranţă. Şi tocmai alături de Oleg, aşa cum era el, lipsit de drepturi, lipsit de orice importanţă socială, se simţea Vega apărată.” După 14 ani de fidelitate faţă de un băiat mort, Vera se simte atrasă de un bărbat. Oleg o iubeşte şi el. În situaţia în care Kostoglotov urmează să fie externat, Vera, în mod timid, îi propune să locuiască un timp la ea. Dar Oleg, după ce într-un tramvai aglomerat, cu corpul lipit de al unei tinere femei, are confirmarea că doar libidoul  ( dorinţa sexuală) i-a mai rămas, decide să nu meargă la Vera, trimițându-i, în schimb, o scrisoare, cu justificarea: „între noi ar fi început ceva neadevărat, ceva pus la cale artificial! (…) veţi binecuvânta ziua în care nu mi-aţi împărtăşit soarta.” Deşi ştie că el şi Vera „Se înţeleseseră atât de înălţător că, pentru ei, comunicarea sufletească e mai preţioasă decât oricare alta.”, Oleg are sentimentul că-i pretinde Verei mai mult decât îşi pretinde sieşi, ceea ce îi apare ca un fel de înşelătorie.

6.       Finalul optimist
Oleg Kostoglotov este externat din pavilionul canceroşilor, cu sănătatea redobândită într-un mod aproape miraculos. Se simte de parcă ar fi în „prima zi a creaţiei”. „Nimic nu i se pare neinteresant, tembel sau dezgustător în lumea lui proaspăt creată!” El se bucură de călătoria cu tramvaiul, de o frigăruie şi un pahar cu vin, de contemplarea clădirilor, a copacilor şi a oamenilor, de vizita la grădina zoologică. Află şi că în societate vor fi schimbări politice importante, că va urma o amnistie prin care nu va mai fi „deportat veşnic”. În aceste condiţii, „Oleg se simţi din nou fericit. La urma urmelor, nu murise.” El pleacă optimist către Uş-Terek.
                Într-o recenzie din blogul www.filme-carti.ro , autorul (Codruţ) identifică şi o semnificaţie social-politică a felului în care este construit romanul. "Romanul se sfârşeşte cu el [Oleg Kostoglotov], chiar dacă începe cu Russanov care reprezintă trecutul stalinist atins de cancer. Kostoglotov (…) reprezintă viitorul. Parcă pentru a-şi răzbuna suferinţele Soljeniţîn se joacă cu darul divin care-i este dat scriitorului şi, in timp ce alter ego-ul său este vindecat miraculos de cancer, la fel cum i s-a întâmplat şi lui în viaţa reală, sugerează că Russanov nu mai avea de trăit decât un an.”