miercuri, 17 mai 2017

Mihai Eminescu - Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţă, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii parànimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare îmblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Mihai Eminescu, Opere alese, I, 
Bucureşti, Editura pentru literatură
1964, pp. 15-16

joi, 11 mai 2017

O iubire de-o vară, la douăzeci de ani


Am fost, cândva, şi eu tânăr! Şi am iubit ca la douăzeci de ani! Mi s-ar părea incredibil, dacă nu aş avea în mâini un jurnal în care citesc însemnări din vremea aceea.

Duminică, 24 aug. 1969

(…) Nu ştiu exact când (e o lună şi jumătate, ori două luni de atunci) am cunoscut o fată, L. De fapt o cunoşteam mai demult, venea uneori pe la soră-mea Isabela. Pe atunci însă o simpatizam tacit şi nu mi-aş fi închipuit că va deveni iubita mea.
Şi a început aşa: ne întâlneam prin oraş, ne salutam, mă întreba ce mai face Isabela. O priveam cu alţi ochi, îmi apărea din ce în mai frumoasă. Am observat că şi ea mă privea altfel.
Într-o seară, când ne-am întâlnit, începuse să plouă. Ea era cu cineva, eu eram cu altcineva. Ea a întrebat dacă vrem să mergem la cinema. Am fost de acord. Proiecţia filmului („Tarzan, omul junglei”) începuse deja, în sală era întuneric. Cu greu am descoperit câteva locuri libere. Mi-am petrecut braţul pe după umerii ei. Era pentru prima dată când o aveam atât de aproape de mine. Mi s-a părut că filmul s-a terminat foarte repede. Când am ieşit din sală, afară ploua cu găleata şi se cutremurau tăriile cerului. Era multă lume în faţa cinematografului, la adăpost. Ne-am făcut loc şi stăteam lipiţi unul de celălalt. Îi simţeam căldura trupului prin hainele ude. Atunci am simţit că am început să ne iubim. Nu ştiu cât am stat aşa. Când ploaia s-a mai liniştit am început să alergăm. O ţineam de mână, iar ea plutea ca un fulg. Purta nişte pantaloni verzi, uşor evazaţi, care-i scoteau în relief coapsele frumos rotunjite. În picioare avea sandale încălţate pe piciorul gol. Mai avea o bluză de culoarea vişinei. Părul negru, lung şi ud îi acoperea umerii. „Ploaia şi noi…”, i-am spus. Mi-a surâs. Sărea peste băltoace cu graţia unei căprioare. Ne-am oprit undeva. O priveam în ochi şi o strângeam de mijloc. Am sărutat-o şi ea nu a opus rezistenţă. Îi spuneam că o iubesc, iar ea mă îngâna mereu cu replica lui Tarzan „Bună dimineaţa, te iubesc!” Am ridicat-o în braţe. Era uşoară ca o pană. Se agita ca o mică sălbăticiune, da din mâini şi se lăsa pe spate, aproape atingând pământul cu părul. Pe nesimţite am ajuns aproape de casa ei. Am mai stat un timp împreună. M-a întrebat dacă am mai iubit pe cineva. I-am răspuns afirmativ. Se grăbea, se temea că o vor certa părinţii, pentru întârziere. Mi-a lăsat speranţa că ne vom întâlni şi în seara următoare.
L. este macedoneancă. Este o fată frumoasă. Are optsprezece ani, e de statura soră-mi Isabela. Brunetă, păr lung, ochi negri, nas micuţ, gură senzuală. Deasupra buzei superioare are o aluniţă naturală. Sâni micuţi şi tari, mijloc subţirel, coapse frumos arcuite.
De atunci ne întâlneam aproape în fiecare seară. Ne plimbam prin oraş până târziu, apoi o conduceam către casă. Mai rămânea un timp cu mine. Îi descheiam bluza, îmi plăcea să mă joc cu sânii ei. Îmi vâram mâinile pe sub rochie şi-i mângâiam şoldurile. Apoi o ridicam cât puteam de sus. Şi ei îi plăcea. O simţeam cum se înfierbântă, mă strângea cu pasiune, răscolită.
Aşa, zi de zi, săptămână după săptămână, nici nu ştiu când a trecut vara. (…)

13 septembrie 1969


Dimineaţa. În timp ce mergeam la serviciu, m-am întâlnit cu L. Se ducea la gară, pleca la Arad. Mi-a spus „La revedere!”, de la distanţă, iar eu i-am făcut un semn de rămas bun, cu mâna. Ce puţin ne-a rămas din ce am avut!

„Creaţia este un protest împotriva golului, un stupefiant prin care suportăm ameţeala pe marginea abisului”

Albert Camus, în Mitul lui Sisif, scrie: „Consider deci că întrebarea care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a şti dacă viaţa are sau nu un sens.” şi, în consecinţă, dacă merită a fi trăită sau ar trebui să ne sinucidem. Această problemă este, în concepţia lui Camus, de cea mai mare importanţă: „A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei.”[1]
Există oameni care, ridicându-se la un anumit nivel al reflecţiei asupra condiţiei umane, devin conştienţi de existenţa absurdului în Lume. Absurdul, scrie acelaşi Camus, „E divorţul între spiritul care doreşte şi lumea care dezamăgeşte[2], „Absurdul se naşte din această confruntare între chemarea omului şi tăcerea iraţională a lumii.”[3] Dorim să fim fericiţi, dar şi nefericirea face parte din viaţa noastră, dorim să fim sănătoşi, dar bolile ne rod, dorim să fim nemuritori, dar, mai devreme sau mai târziu, murim.
Conştientizarea absurdului, a efemerităţii, a neantului ne tulbură. Când îi moare prietenul, Enkidu, Ghilgameş este îngrozit de gândul inevitabilităţii propriei sale morţi. „Mamă, - nimicul – marele! Spaima de marele îmi cutremură noapte de noapte grădina.”, scrie filozoful-poet Lucian Blaga.[4]
Unii gânditori, precum Emil Cioran, consideră că existenţa umană este marcată exclusiv de absurd şi, de „pe culmile disperării”, se revoltă pur teoretic sau se lamentează. Alţi gânditori spun că, după ce constatăm lipsa de sens a existenţei umane, ceea ce ne rămâne de făcut este să-i dăm un sens acestei existenţe.
„Cum putem introduce sensul în existenţa noastră?” este o întrebare la care omenirea a răspuns în multiple feluri. Unul dintre cele mai vechi răspunsuri este acela că putem da un rost vieţii noastre prin creaţie. În cea mai veche scriere a omenirii, Epopeea lui Ghilgameş, Ghilgameş, îngrozit de gândul inevitabilităţii propriei sale morţi, îşi găseşte liniştea sufletească construind zidul împrejmuitor al oraşului Uruk. Baudelaire: „Ajută-mi, Doamne, să mai scriu câteva versuri bune, ca să nu mă dispreţuiesc.Einstein: „Dacă ai şti ce sentiment de bucurie ai când îţi dai seama de unitatea ascunsă dintre grupurile complexe de fenomene, care la o primă vedere par cu totul disparate între ele!George Enescu: „Am cunoscut ceea ce voiam să cunosc: bucuria efortului şi plăcerea de a crea. Intrând în port, privesc oceanul vieţii, valurile se şterg în depărtare şi nu mai rămâne decât o oglindă netedă care reflectă cerul – cerul meu: muzica.” Aurel Vlaicu: „Bucuria cea mai mare am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de 4 m. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă 4 m erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem. Şi asta era principalul. Publicul era de faţă, mă aplauda cu entuziasm. Iar eu, după ce m-am coborât, eram ca şi beat de bucuria fără margini a izbândei. Începusem să mă dau peste cap de fericire. Cei din jurul meu ziceau că am înnebunit şi eram, în adevăr, nebun de entuziasm şi mulţumire.”
O exprimare admirabilă a ideii creaţiei ca sens al vieţii am găsit-o la George Călinescu: „Creaţia este un protest împotriva golului, un stupefiant prin care suportăm ameţeala pe marginea abisului.” Iată contextul în care apare această exprimare:

MEDITAŢII ÎN JURUL LUI E. LOVINESCU
20 iulie 1944
                (…) Deşi E. Lovinescu vorbea adesea de lespedea de mormânt pe care trăieşte, făcând aluzie la primejdii care urmăreau încă din tinereţe existenţa lui, nu era crezut. Adevărul este că el însuşi avea repulsie de pozele tragice şi de orice mină gravă. Oroarea de abis a unora îi trezea ironii. Va fi fost el în fond un neliniştit care evită problemele, terapeutic? Ar fi posibil şi acest lucru. Mai degrabă însă cred că E. Lovinescu avea structura unui credincios normal, fără mistică. Credea în viaţa literară, în permanenţa valorilor, într-un depozit etern al tuturor evenimentelor. Preocuparea lui de „rămânere” era foarte intensă în ultima vreme. Ca un om aşezat, îşi punea în rânduială lucrurile, muzeal, îşi întocmea testamente literare, îşi explica şi definea opera. După moartea fizică presupunea cu fermitate o existenţă literară de veci. E. Lovinescu avea sufletul feminin şi sănătos.
                Ce întreprindere umană s-ar mai porni fără această încredere în providenţă? Cu toate acestea, o minte meditativă înţelege că un monument rezistă cât timp rezistă materialul, care e // friabil, un scriitor trăieşte cât durează limba lui, care e muritoare, apoi cât dăinuie documentele lingvistice. Peste zece-douăzeci de mii de ani, ca să exagerăm, amintirea limbii latine şi inclusiv a lui Virgil va dispare. Mai târziu se va usca şi pământul, şi e cu putinţă ca până atunci speţa umană să devină fosilă. În ciuda acestei viziuni terifice a neantului, vor exista mereu artişti şi scriitori. Rupe păianjenului pânza în fiece zi, şi el şi-o reface obstinat în fiece noapte. Creaţia este un protest împotriva golului, un stupefiant prin care suportăm ameţeala pe marginea abisului. (subl. VS) În fond, aşadar, şi încrezătorul în trăinicia testamentelor, şi anxiosul fac acelaşi efort de rezistenţă la gol. Deosebirea rămâne temperamentală: unul e placid şi iubitor al efemerului, pe care speră să-l închege în chihlimbar, celălalt e frenetic şi neglijent.
                E. Lovinescu părea (dar putem fi siguri?) întâiei categorii. Voinţa lui de rămânere mi-a impus totdeauna un mare respect. Cât va exista o literatură românească, într-adevăr, va dăinui, căci a fost un mare scriitor. Văzându-şi existenţa istorică proiectată pe eternitate, E. Lovinescu avea o amenitate de caracter pe care n-a putut-o strica nici una din normalele alterări ale sufletului uman. Indiferența lui pentru valorile neliterare era aşa de profundă, încât în preajma lui şedeai, ca intelectual, într-un aer purificat, respirabil. E. Lovinescu putea să-ţi fie adversar, dar că te stima şi te admira, nu mai intra îndoială. A fi scriitor era totul pentru el şi „poziţiile sociale” se retrăgeau ruşinate din acest limb în care trăiau decât salamandrele. E. Lovinescu n-a urmărit niciodată o situaţie civilă. Universitatea şi Academia, la care-a visat, înfăţişau pentru el tot nişte definiri de ordin literar, de care altfel n-avea nici o trebuinţă. (…)

Vremea, XVI, 760, p. 2
Apud: G. Călinescu, Ulysse, Editura pentru literatură, 1967, pp. 90-91


Între concepţia lui George Călinescu despre creaţie ca sens al vieţii şi comportamentul său de personalitate majoră a culturii româneşti a existat, până la sfârşitul vieţii sale, o deplină concordanţă. Pe pat de spital, înfrângând suferinţa fizică, a rămas mereu profesorul senin, care s-a interesat de lucrările Institutului[5], de lucrările chiar ale ultimului număr din revistă aflat sub tipar, iar în prezenţa celor care-l vizitau, aborda de fiecare dată probleme de literatură şi artă, ca şi cum nu suferea, ci se găsea undeva pentru odihnă. Pentru cei care l-au cunoscut mai de aproape, a fost şi a rămas, în primul rând, sub denumirea afectivă de „profesorul”.[6]





[1] Albert Camus, Faţa şi reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara, Bucureşti, editura RAO, 1994, p.105
[2] Ibidem, p.136
[3] Ibidem, p.121
[4] Lucian Blaga, „Din adânc”, ciclul „La cumpăna apelor”
[5] Institutul de istorie literară şi folclor. 
[6] I. C. Chiţimia, „Profesorul”, în Amintiri despre G. Călinescu, Iaşi, Editura Junimea, 1979, p. 13

„Sunt sau nu sunt metastaze?”, aceasta-i întrebarea


După ce m-a acceptat ca pacient, în urmă cu vreo două luni, urologul chirurg mi-a recomandat „prostatectomie radicală”, adică scoaterea „bombei” din organism (adenocarcinomul prostatic). Mi-a mai spus că, după operaţie, dacă valoarea PSA-ului va scădea, va însemna că problema este rezolvată. Dacă această valoare va fi mai mare decât este de dorit, „va fi nevoie de un tratament hormonal”.
                În ziua de 27 aprilie m-a operat (prostatectomie radicală). Imediat după operaţie, medicul a spus celor din familia mea că „Rezultatul este neaşteptat de bun, având în vedere valoarea foarte mare a PSA-ului.”  În perioada în care am fost internat, mi-a spus şi mie că „Neşansele sunt minime.” Dar situaţia reală va fi identificată prin analiza anatomo-patologică. În timpul operaţiei au fost prelevaţi nişte ganglioni limfatici prin a căror analiză se poate răspunde la întrebarea „Sunt sau nu sunt metastaze?”

                Am, din nou, emoții. Mi-e milă şi de fiică-mea Valentina, căci ea trebuie să afle prima rezultatul şi să-l ambaleze în cuvinte cât mai frumoase, cât mai încurajatoare. Tot ea a aflat şi mi-a comunicat că am adenocarcinom prostatic: „Tată, ai adenocarcinom prostatic, dar nu trebuie să fii îngrijorat, căci eşti un caz simplu, cancerul nu s-a extins în afara prostatei.”

sâmbătă, 6 mai 2017

Relaţia mea cu Divinitatea

Pentru un canceros, tema morţii este obsesivă, iar tema morţii este indisociabilă de tema Divinităţii. În această prezentare a relaţiei mele cu Divinitatea voi desemna Divinitatea prin termenul creştin de Dumnezeu.

1). Particularitatea relaţiei cu Dumnezeu

Titu Maiorescu scria undeva: „Dumnezeu nu constituie nicidecum o reprezentare generală comună tuturor, ci mai generală sau mai limitată, după evoluţia spirituală a fiecărui individ; căci omul, în mişcătoarea sa naivitate, înalţă ceea ce sufletul său are mai bun şi mai nobil pe altarul sfinţit, dându-i numele de Dumnezeu. De aceea se poate afirma: Spune-mi cine este Dumnezeul tău, şi îţi voi spune cine eşti. (…)
Nu Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, ci fiecare om îşi făureşte Dumnezeul său după propriul său chip. Prin urmare, Dumnezeu nu trebuie căutat în afara omului, ci în străfundul sufletului său, ca expresia cea mai pură a fiinţei sale pur umane.” (subl.VS)

Cu alte cuvinte, în ciuda unor elemente comune, oamenii au reprezentări şi concepte diferite referitoare la Dumnezeu. Relaţia cu Dumnezeu a fiecărui om este particulară, specifică, personalizată, „după evoluţia spirituală a fiecărui individ”.

În continuare, voi încerca să prezint relaţia mea particulară cu Dumnezeu în două moduri:
-          mai întâi voi prezenta această relaţie din perspectivă diacronică, adică în funcţie de „evoluţia spirituală” a individului care sunt;
-          apoi voi spune ce este Dumnezeu pentru mine, în prezent.

2). Diacronia relaţiei mele cu Dumnezeu

Părinţii mei, care mi-au fost modele în relaţia cu Dumnezeu, erau (tata trăieşte, are 96 de ani) oameni „simpli”, fără multă ştiinţă de carte, a căror mentalitate era marcată de elemente de religiozitate amestecate cu elemente de superstiţie. Credeau în Dumnezeu, dar nu respectau perioadele de post, nu spuneau rugăciuni înainte de mese. Când „bătea piatra”, mama înfigea un topor în pământ, ca să se oprească grindina.
Copil fiind, credeam în existenţa lui Dumnezeu, pe care mi-l imaginam ca fiind un fel de Moş Crăciun (înainte de culcare mă rugam la Dumnezeu să-mi dăruiască un paloş sub pernă şi un cal năzdrăvan în grajd). Când a murit mamaia din partea mamei eram răcit şi strănutam des. Eram bântuit de superstiţia că, dacă strănuţi în vecinătatea mortului, te ia cu el. De aceea, la fiecare strănut îi spuneam mamei că am strănutat, iar mama îmi rupea o aţişoară din haină şi o punea alături de cadavru, ca să păcălească mortul.
Pe când eram în clasa a VII-a (aveam vreo 14 ani) am citit, într-o carte a surorii mai mari, fragmente din Tratat de metafizică, al lui Voltaire, în care erau prezentate argumente şi contraargumente referitoare la existenţa lui Dumnezeu. Era primul meu contact cu filozofia. Ţin minte că prezentam acele argumente şi contraargumente, în măsura în care le înţelesesem şi le reţinusem, în grupul de copii al cărui lider eram.
În perioada liceului nu s-au produs modificări în relaţia mea cu Dumnezeu. Filozofia era în planul de învăţământ, dar profesorii care ne-au predat-o nu mi-au transmis nimic memorabil.
În cadrul Facultăţii de filozofie am studiat filozofia pe baza marxismului. În această perioadă s-au produs schimbări în relaţia mea cu Dumnezeu. A fost etapa în care mă consideram ca fiind ateu. Marx şi Engels au fost atei, dar este falsă şi nedreaptă afirmaţia că marxismul este vinovat de politica imbecilă de educaţie ateistă prin constrângeri. Din punctul de vedere al lui Marx şi Engels, ateismul ar trebui să fie o consecinţă firească a unei educaţii materialist-ştiinţifice, nu prin constrângeri administrative (de exemplu, nu prin interzicerea mersului la biserică). Relevant, Engels scria undeva cam aşa: A încerca să lupţi împotriva lui Dumnezeu cu mijloace administrative înseamnă a-i face un serviciu lui Dumnezeu.
Ulterior, am ajuns la concluzia că ateismul implică o presupoziţie inacceptabilă din perspectiva relativităţii cunoaşterii omeneşti. A susţine că nu există Dumnezeu înseamnă a pretinde că ai cuprins cu mintea ceea ce este de-necuprins (Infinitul, Absolutul) şi că ai constatat această inexistenţă. Teismul, care susţine că Dumnezeu există, săvârşeşte o greşeală de acelaşi fel.
În problema existenţei lui Dumnezeu am devenit agnostic.

3). Relaţia mea actuală cu Dumnezeu

Disting în fiinţa mea două componente: componenta raţională şi componenta afectivă. Ele sunt parţial interdependente şi parţial autonome.

3.1. Relaţia mea raţională cu Dumnezeu

Din punct de vedere raţional, în problema existenţei lui Dumnezeu sunt agnostic. Agnosticismul susţine că nu putem şti dacă Dumnezeu există sau nu, nu putem întemeia o concluzie definitivă. Istoria filozofiei este şi o cronică a confruntării nesfârşite între argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi argumentele împotriva existenţei lui Dumnezeu.
Orice încercare de a-l gândi pe Dumnezeu eşuează în relativism şi în contradicţii (paradoxuri, aporii, antinomii).
De exemplu s-a afirmat că unul dintre atributele lui Dumnezeu este omnipotenţa (atotputernicia). Polemic, s-a pus întrebarea: Poate Dumnezeu să construiască un zid pe care el să nu-l poată trece? Oricare ar fi răspunsul (afirmativ sau negativ), concluzia finală va fi că Dumnezeu nu este atotputernic, căci fie nu poate să construiască acel zid, fie nu-l poate trece.
Un alt atribut gândit ca fiind al lui Dumnezeu este bunătatea absolută. Dar episodul biblic al păcatului originar infirmă acest atribut. Dumnezeu le-a dat voie oamenilor primordiali, Adam şi Eva, să mănânce din fructele oricărui pom din rai, cu excepţia pomului din mijlocul raiului, avertizându-i: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” Ispitită de şarpe, femeia mănâncă din fructul interzis, acelaşi lucru făcându-l şi Adam. Între Dumnezeu şi Adam are loc următorul dialog:
-          Adame, unde eşti?
-          Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns.
-          Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?
-          Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat.
Şi Dumnezeu gândeşte: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!” Aşadar, din chiar punctul de vedere al lui Dumnezeu, Adam şi Eva nu puteau deosebi binele de rău decât mâncând din fructul interzis. Prin urmare, pedepsirea lor pentru o faptă pe care au săvârşit-o în situaţia în care erau lipsiţi de discernământ, lipsiţi de liberul arbitru, este nedreaptă şi discordantă cu atributul bunătăţii absolute a lui Dumnezeu.
Fie că este un dar de la Dumnezeu, fie că este o funcţie a materiei superior organizate, raţiunea este o calitate care îl înnobilează pe om, care îl face superior, cum afirma Blaise Pascal, în raport cu Universul, care, deşi superior omului prin infinitate, nici măcar nu ştie că există. Măreţia omului, scrie filozoful francez, constă chiar în faptul că el ştie că moare.
În contextul concepţiei creaţioniste, ameninţarea cu pedepsirea omului pentru eventuale gânduri blasfematoare este nejustificată, căci raţiunea, cu toate tentaţiile ei, i-a fost dăruită omului de însuşi Dumnezeu. Numai o fiinţă sadică ar putea pedepsi omul pentru vini pe care ea însăşi le-a făcut posibile. Nu putem admite că Dumnezeu este sadic.
Consider că atât ateismul, cât şi teismul, precum şi confruntarea argumentelor lor sunt fireşti pentru raţiunea umană. Filozofia este un exerciţiu de libertate a spiritului. Detest, însă, orice constrângere care nu este exclusiv de natură argumentativă. Detest politica de combatere a convingerilor religioase prin mijloace administrative, din timpul regimului comunist. Detest cruciadele. Eu însumi am fost ţinta unei intoleranţe. Cândva, am publicat articolul Şi altfel despre studiul religiei în şcoală (Tribuna învăţământului nr.388, 1 iulie 1997, p.4) în care scriam: „Întotdeauna vor exista oameni care vor avea nevoie de religie, precum cancerosul, la metastază, de morfină.” Ca urmare, am primit pe adresa liceului în care lucram o scrisoare de la un domn care-mi ura să ajung în situaţia de a verifica prin propria experienţă adevărul spusei mele, adică îmi ura să fac cancer. Am făcut cancer, dar dacă există o forţă care m-a pedepsit astfel, pentru gândul meu exprimat în acel articol (gând de care nu mă lepăd), atunci acea forţă, oricât de puternică ar fi, nu poate fi Dumnezeu.
Nu m-am simţit niciodată în război cu Dumnezeu (Absolutul, De-necuprinsul spre care orientăm credinţa noastră), am fost critic doar faţă de ipostazele antropomorfizate ale lui Dumnezeu. Din această perspectivă, Biblia hazlie, a lui Leo Taxil, are drept de existenţă în sfera cugetărilor noastre.

3.2. Relaţia mea afectivă cu Dumnezeu

Blaise Pascal, în celebrele sale Cugetări, scria că omul este „o îngrămădire de contradicţii”. Chiar prin el însuşi Pascal a exemplificat natura contradictorie a omului. A fost, simultan, o minte genială cu contribuţii remarcabile în domeniul ştiinţei exacte şi un om care, cu pudoare, a cusut în căptuşeala hainei un pergament pe care a stenografiat febril trăirea personală a unui extaz. Este vorba de aşa-numitul Memorial al lui Pasacal, din care reproduc un fragment:
               "Foc.
                Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob.
                Nu al filosofilor și al savanților.
                Certitudine. Certitudine. Iubire. Bucurie. Pace.
                Dumnezeu al lui Isus Cristos.
"
Cel puţin în cazul meu se confirmă adevărul tezei lui Mircea Eliade potrivit căreia în orice om există măcar o rămăşiţă de homo religiosus. În opinia mea, adevărata rădăcină a religiozităţii nu este de natură raţională, ci de natură afectivă. Teama şi nevoia de protecţie, care ne însoţesc din prima, până în ultima clipă a vieţii noastre, constituie fundamente ale credinţei religioase. Mama, care ne protejează din momentul apariţiei noastre în Lume, este prima ipostază prin care ni se înfăţişează Dumnezeu. Într-un an din perioada în care mă consideram ateu, pe la ora 14, s-a produs un cutremur destul de puternic. Instinctiv, eu şi două fiice ale mele ne-am adunat în holul apartamentului, sub o grindă. În momentul în care au început să cadă, cu zgomot, cărţile din rafturi, am simţit o frică intensă şi am răcnit „Doamne-ajută!
Nu ştiu dacă există oameni în care nici măcar nu pâlpâie o credinţă religioasă. Nu cred că am fost vreodată ateu 100%, până în ultima fibră a componentei mele afective. Cândva, pe când am intrat în tărâmul nihilismului nietzschean, lăsându-mi, imprudent, spiritul critic la poartă, am avut o depresie puternică. Simţeam că nu mai am pe ce mă sprijini, că toate reperele mele valorice au dispărut. Sora mea mai mare m-a dus într-un grup de credincioşi, care se rugau pentru mine. Am plâns, simţind că reprezentările lor religioase, rugăciunile lor nu mă ajută cu nimic. Şi totuşi, undeva în străfundul fiinţei mele mai exista o speranţă, speranţa că ceva, că cineva îmi va oferi un colac de salvare, îmi va ilumina mintea cu un sens al vieţii.
Au fost momente în care am simţit fâlfâitul aripilor Morţii în preajma mea. Odată am avut noduli pe corzile vocale, existând ipoteza că ar fi de natură canceroasă. N-au fost de natură canceroasă. De vreo două ori, în timpul somnului, am trăit un fel de prăbuşire care era însoţită de un soi de întunecare a minţii. Un centru de veghe dădea alarma şi mă trezeam, speriat, din somn. Monitorizarea inimii cu holterul a dovedit că inima mea făcea pauze, în timpul somnului, până la 7 secunde. Diagnosticul a fost „boală de nod sinusal” şi mi s-a implantat un stimulator cardiac. În urmă cu câteva luni, biopsia a dovedit că am cancer la prostată. Mi s-a făcut prostatectomie radicală şi sunt în aşteptarea rezultatului analizei anatomo-patologice care are drept scop să verifice dacă există metastaze.

Când ştiinţa devine neputincioasă, undeva, în fundul sufletului, mai pâlpâie o speranţă, o ultimă speranţă, speranţa că se va întâmpla ceva care nu se încadrează în limitele raţiunii, în limitele ştiinţei, speranţa că se va întâmpla o minune. Din perspectivă afectivă, pentru mine Dumnezeu este Ultima Speranţă. Când limita maximă normală a testului PSA este 4, iar analiza arată că valoarea PSA-ului tău este 110, simţi o teamă puternică şi o nevoie intensă de protecţie. Într-o asemenea situaţie îţi alungi raţiunea şi te rogi la Dumnezeu. Alungată pe uşă, raţiunea intră pe fereastră şi-ţi urlă în urechi că rugăciunile sunt prostii, că pentru toate fenomenele din univers există explicaţii ştiinţifice sau vor exista, că nu există minuni, ceea ce credem că sunt minuni nu sunt decât întâmplări favorizante ale căror cauze nu le cunoaştem încă. Dar tu, deşi ştii că este absurd, crezi că Dumnezeu te va auzi şi-ţi va îndeplini ruga. Precum Tertulian, îţi spui: „Credo quia absurdum” (cred pentru că este absurd). Ultima Speranţă este ultimul reazem pe care-l poţi avea.